O data la trei luni

 Hello? Is anybody there?

Iată-mă, după trei luni, cu încă o postare, în care - ghici ce?- o să bat câmpii, bine-nțeles! Dar îmi permit, că-s la mine acasă.

Am alt blog acum, așa cum cred că v-am mai spus, numai că acolo încă nu mă simt acasă, cum mă simt aici. Acolo am de-abia două postări chinuite, scrise cu greu și trase de păr! :)) 

Așa cum am stabilit de la început, nu o să mai amestec lucrurile și acela va fi un blog despre handmade și chestii de-astea iar aici vin când am chef să scriu tot ce-mi trece prin cap. Acolo nu o să scriu tot ce-mi trece prin cap, ca să nu alung clienții! Dar nu știu dacă o să îmi iasă... ;)

Nu știu ce mai faceți voi, dar eu am trăit în ultimul an jumate cât în zece ani, mai vechi. Dacă ați ști prin câte schimbări am trecut, câte am făcut, câte am desfăcut, câte bune și câte rele s-au întâmplat, câte aș fi avut de povestit, câte postări amuzante sau lacrimogene aș fi putut scrie și cât de dor mi-a fost să scriu!

În parte nu am mai scris pentru că nu am avut timp.  Pe de alta parte... poti bloca accesul cuiva pe blog? Cum? Cum? :))

Mi-am lansat si magazinelul acum cateva luni. Mai precis una. :))

Am fire bune, dar nu fire pretioase. Un motiv ar fi acela că segmentul căruia mă adresez eu, nu prefera firele pretioase, din varii motive, in principal financiare. E un „segment” pe care il iubesc.

Am vrut sa am si fire faine, adica mai scumpe, cu continut ridicat de fibre naturale, sau 100% naturale, bla, bla, daaaar long story short: pe DROPS prima comanda trebuie sa fie de minim 100-150 kg. Ce-am râs! Cu gândul că nimic nu e imposibil, visez la ziua când cele 150 kg vor fi descărcate în fața blocului!

As putea sa va povestesc cum am ajuns sa imi fac magazin, cum s-au asezat toate piesele unui puzzle chiar sub ochii mei, despre coincidente (in care nu cred) si intamplari (in care iarasi nu cred), dar prefer sa spun scurt ca Dumnezeu m-a ajutat in toate.

Eu va rog sa imi vizitati site-ul aici: https://ellasplace.ro/ ca sa nu ratati ziua in care firele Drops vor fi puse in magazin. Pe-acol` pe undeva este și blogul cu cele două postări. O să mă străduiesc să scriu mai mult, pentru că la o adică și cu blogul acesta tot de la zero am plecat. :)

Sunt foarte activa aici: Ella's Place

Va pup!

P.S. Am stat relaxata ca am pozele salvate pe blogger (multe poze!) dar ce dimensiune au... 

Aici eram mai tinerica...

Hristos a înviat!

Hristos a înviat! Domnul nostru trăiește!
Trebuie să scriu această postare,  ca să-mi rămână peste timp.
Tocmai am intrat în casă, de pe balcon. De pe balconul apartamentului în care locuim de 6 luni, de-acum. Am aprins o candelă și am pus-o pe măsuța, afara. La fel a făcut și vecina de vis-a vis. Vecina noastră cu capot roz, pe care o vedem de 6 luni ieșind la țigară. Cred că locuiește singură și cred că și carantina a prins-o la fel.  Stă singură, pe balcon, cu lumânarea alături. Au ieșit și alți vecini. De la bisericuța din cartier se aud clopotele care bat. La un difuzor se transmite slujba care răzbate până la noi. „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând!”
Niciodată nu m-am agățat atât de tare de aceste cuvinte, cum mă agăț acum. Niciodată nu le-am iubit mai tare și nu le-am simțit profunzimea, ca acuma. Hristos e viu! Mântuitorul nostru e viu! 

Trăim vremuri nebune. Nebune! Noi am înnebunit. Omenirea a luat-o razna, așa că ceea ce trăim e, poate, o consecință normală a ceea ce am făcut, noi, oamenii.

Mai deveme, am tras o fugă cu mașina până la Ale ca să le ducem câte ceva făcut de noi, pentru masa de Paște. Nu ne-am mai văzut de mult, de peste o lună. A fost ciudat, ireal, de neimaginat cu câteva luni în urmă. Toți patru purtam măști, am păstrat distanța, le-am dat ce le dusesem, am povestit puțin, am plâns puțin. Ale m-a întrebat dacă nu ne îmbrățișăm. Am zis că mai bine nu. Și D. și soțul ei merg la muncă, intră în contact cu oameni, cine știe dacă unul dintre noi nu e asimptomatic? Mai bine nu...

E prima dată când nu luăm masa în ziua de Paște la mama. A tot sperat că o să mergem.
Nu cred că întâmplător această pandemie ne-a prins aici și nu acolo. Nu cred că întâmplător am fost mânați încoace, spre orașul ăsta. Cred că toate sunt „aranjate”cu un scop. Dumnezeu știe de ce.

Ce vremuri sunt astea? Când o să se termine? Cum o să se termine? Cum va arăta lumea după pandemie? Numai bunul Dumnezeu știe. Și asta e suficient! Mâna Lui cea bună să fie peste noi, toți, și să ne ocrotească!

Când am plecat de la Ale, venind spre casă, am fost opriți la o intersecție de cineva de la armată care ne-a verificat declarațiile. Străzile erau pustii, trafic aproape zero. Mă simțeam ca într-un film...
Azi noapte m-am visat în spital.

Numai sub aripile lui Dumnezeu suntem la adăpost. Trebuie să stăm cât mai aproape de El. Cât mai aproape.

Vă transmit dragostea mea! Fiți tari! Aveți credință!

Gentuță Handmade, din bumbac

Hello, ce mai faceti? Cum mai sunteti? Bine, sper!
Eu? Când mai optimistă, când mai puțin optimistă, când sus, când mai pe la mijloc...
Am renunțat pentru moment la tradiționalele haine de casă și am început să mă îmbrac puțin mai de stradă, adică blugi în loc de pantaloni de trening. Mă parfumez.
Am renunțat să încerc să ghicesc când o să reintre lucrurile în normal, când o să mă întorc la muncă, „o muncă”, oricare o fi aia.
Aseară, era soarele spre apus, o lumină caldă, și era cât pe ce să-i zic lui D.: hai pe-afară!
Am ieșit să duc gunoiul și-am mai zăbovit puțin prin fața blocului, și mi se părea așa ciudat să nu pot să plec, pur și simplu, la plimbare. Care dintre noi și-a imaginat așa ceva vreodată?
Una din zilele trecute a fost așa de ciudată! Am avut senzația că am stat toată ziua într-o sală de așteptare. Deși fac tot felul de chestii în fiecare zi, unele zile sunt ciudate.
Aș vrea să profit la maxim de perioada asta, să nu irosesc timpul, și când zic toate astea nu mă refer la lucru de mână sau altceva, mă refer la suflet și la minte. Vreau să fac liniște în mintea mea ca să-l aud pe Dumnezeu mai bine, să mă apropii de El mai mult, ca un copil, cu toată ființa mea.

Zilele trecute am făcut geanta asta din bumbac. Astăzi am încropit o ședință foto ca pe vremuri: cu decor și tot tacâmul. N-am manechin așa că improvizez cum pot. îmi place să fac poze la fel de mult cum îmi place să croșetez.

Și varianta cu teniși:

 

Tenișii mei care abia așteaptă să bată trotuarele și parcurile!

Vă pup cu drag! Dumnezeu să ne ocrotească pe toți!

Soldaritate

          „Solidaritate” mi se pare cel mai frumos cuvânt zilele acestea și mi-e așa de ciudă că mulți dintre noi nu știm ce înseamnă! Ne-am obișnuit să fim egoiști, să ne urmărim interesele, să acționăm spre binele individual, să nu ratăm oportunitățile, chiar dacă sunt spre paguba altuia. Mi-e așa de ciudă pe noi, oamenii, că suntem așa, când am putea fi buni și frumoși, grijulii, empatici. E o alegere, iar noi am ales tare prost. Poate niciodată nu a fost atât de evident ca acum că egoismul costă. De data asta costă vieți.
Dumnezeu să ne lumineze mințile, să ne despietrească inimile, să reînvie în noi dragostea!
Poate dacă am începe să avem gânduri bune, să simțim frumos, să „bombardăm” eterul cu gândurile noastre bune, cu dragoste, cu rugăciuni, poate am avea puterea să schimbăm cursul lucrurilor.

„Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră.”
(Isaia 30:15)

Domnul să ne ocrotească pe toti! Vă pup!

Dragostea ❤

"Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul . Dragostea nu va pieri niciodată."

Aceasta este Dragostea, așa cum o vede Biblia.

Să fiți iubiți și să iubiți! 😘

Frezii

Freziile sunt florile mele preferate, de departe. Dacă ar fi să fac un clasament, pe primele cinci locuri ar fi freziile și apoi alte flori.
Parfumul freziilor este parfumul meu preferat. Când miros frezii, se declanșează atâtea emoții, simțiri, amintiri, în creierașul meu, și-un sentiment de bucurie pură. Îmi vin în minte: Primăvara, Mărțișorul, Ale-micuță, Dore-tinerel, eu-tinerică, casa noastră, bunica...
Primesc des flori, dar la fel de des îmi cumpăr singură. Adică nu aștept să primesc flori ca să mă bucur de ele. Consider că e și acesta un fel de a te iubi, în sensul cel mai frumos și lipsit de egoism al verbului.
Frezii frumoase ca astea pe care urmează să vi le arăt, eu nu cred că am mai avut! Le-am pozat zilnic, m-am minunat de ele, am postat poze cu ele pe Facebook de vreo două ori, și încă mai simt nevoia să le arăt lumii! :)

Cand le-am cumparat erau boboci, în mare parte.

 

 

 

          Și-acum să vă arăt o poză cu un loc frumos, pe unde m-am plimbat săptămâna trecută.

          Asta îmi place cel mai mult aici, in the big city, că descopăr o mulțime de locuri care, cumva, mă fac să trăiesc mai intens prezentul. Sunt clipe în care simt că trăiesc atât de intens, că sunt atât de prezentă, încât parcă totul capătă o nouă dimensiune, un nou sens, o nouă strălucire.

Mă plimb pe stradă și văd oameni care îmi par cunoscuți, ca apoi să îmi dau seama că nu am de unde să îi cunosc. Merg prin locuri prin care știu sigur că n-am mai fost dar mă simt ciudat de acasă. Parcă viața a început să fie din nou ceea ce se presupune că ar trebui să fie: o aventură!

Alteori, trec pe lângă oameni care parcă sunt altfel, au ceva special, și-atunci îmi zboară deseori gândul la versetul ăsta: „ Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea, au găzduit, fără să ştie, pe îngeri.” Și mă gândesc... cine știe pe lângă cine trecem zilnic, pe stradă, fără să avem habar, pe lângă ce îngeri sau demoni. Omul ăla care ți-a zâmbit sau doar s-a uitat cu ochi zâmbitori la tine, fix atunci când aveai mare nevoie de un semn de bunătate, n-o fi fost un înger? Sau, omul ăla care te-a bruscat fără motiv, cine știe de ce duh de răutate este mânat, ca să îți strice liniștea, iar bietul om nu are nicio altă vină decât aceea de a fi slab și a se lăsa manipulat, și-atunci de ce să te superi pe el?

          Aseară am avut o experiență care mi-a demonstrat încă o dată că frica e opusul iubirii. A trebuit să interacționez cu un om care arăta complet diferit față de mine și față de majoritatea oamenilor cu care am de a face, și nu mă refer aici la culoarea pielii sau la diferențe religioase. Mă refer, printre altele, la violența cu care era tatuat, la culoarea "albului" ochilor, la accesorii, la bijuterii. Sincer? M-am rugat, în gând, să mă ajute Dumnezeu să nu mă holbez, să nu se vadă că mi-e puțin frică (recunosc cu rușine că mi-a fost un pic frică) și să pot fi mai mult decât amabilă, să fiu sinceră. Să nu uit că Dumnezeu ne iubește pe amândoi la fel de mult: și pe mine și pe el. A fost o experiență foarte faină în cele din urmă. Mi-am învins prejudecățile și teama. M-am învins! Și-uite așa am ajuns și la partea care îmi place a jobului care, altfel, nu îmi place: interacționez cu tot felul de oameni și am ocazia să testez puterea unui zâmbet și a unei vorbe bune. Am ocazia să mă testez și pe mine.

Cumva, versetul zilei , se leagă de postarea mea și este acesta:

„Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Prorocii.” 

Vă pup! O săptămână binecuvântată să avem!

Cumpărături

          Tot fac cumpărături de felul ăsta, adun materiale și instrumente, cu gândul la fericita zi când o să meșteresc din nou. În perioada asta ajung prea obosită acasă, ziua e încă prea scurtă, se întunecă repede și nu mai ajung să fac mare lucru.
Am croșetat un colier cu mărgele Toho tare drăguț, câțiva centimetri în fiecare zi, dar acum trebuie să îi montez încheietoarea, operație ce mi se pare mai migăloasă decât croșetarea colierului în sine. În plus, treaba asta trebuie făcută foarte bine, căpăcelele trebuie prinse bine, să țină!
         Să vă arăt ce mi-am luat!

Marcatori am deja o mulțime, toate culorile, și row-counter am, dar îmi doream de mult timp un șablon ca cel din imagine, care să mă ajute să știu cu ce număr de andrele lucrez. La croșete e simplu, este scris pe ele, după cum bine știți, dar la andrele e mai complicat.

Asta este un fel de foarfecă. Foloseam ceva foarte asemănător când lucram în confecții, long, long time ago. V-am spus că am cusut geci din „piele ecologică” aka mușama, pentru Armani? Sigur v-am mai spus. Cea mai scumpă parte a acelor geci era eticheta.

Andrelele le-am cumpărat pentru că nu am tricotat niciodată cu andrele de bambus și vreau să văd cum e, cum merge lucrul.

Pam-pam!

Dacă reușesc să finalizez colierul mâine (sper să fie așa!), o să îi organizez o ședință foto cum se cade și o să vi-l prezint. :)

Știți ce am observat? Posibil să fie o mare tâmpenie. Am observat că, de-a lungul vieții, mi-am format un fel de prejudecată în ceea ce privește caracterul oamenilor cu un anumit nume. Adică am tendința să atribui un set de trăsături tuturor oamenilor pe care îi cheamă, să zicem, Gheorghe, alt set oamenilor pe care îi cheamă Ion, etc. Ceva de genul: „Ilie? Of, niciodată nu m-am înțeles prea bine cu cei pe care îi cheamă Ilie!”. Am exagerat în exemplul ăsta, dar am o vagă tendință să anticipez caracterul unui om de cum îi aud numele, bazat pe experiențele ce le-am avut în trecut cu oamenii cu același nume, și asta fac de când eram copil. No, ați auzit tâmpenie mai mare?
Alt lucru care chiar mi se pare interesant e... e prea ciudat ca să-l scriu! :))))
Vă pup!

Și un verset, două, trei... dintre preferatele mele. Sunt superbe, pline de înțelepciune și adevăr.❤️

„3. Sa nu te paraseasca bunatatea si credinciosia: leaga-ti-le la gat, scrie-le pe tablita inimii tale.
4. Si astfel vei capata trecere si minte sanatoasa, inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor.
5. Increde-te in Domnul din toata inima ta si nu te bizui pe intelepciunea ta!
6. Recunoaste-L in toate caile tale, si El iti va netezi cararile.
7. Nu te socoti singur intelept; teme-te de Domnul si abate-te de la rau!
8. Aceasta va aduce sanatate trupului tau si racorire oaselor tale.
9. Cinsteste pe Domnul cu averile tale si cu cele dintai roade din tot venitul tau:
10. caci atunci granarele iti vor fi pline de belsug, si teascurile tale vor geme de must.
11. Fiule, nu dispretui mustrarea Domnului si nu te mahni de pedepsele Lui.
12. Caci Domnul mustra pe cine iubeste, ca un parinte pe copilul pe care-l iubeste!”

Weekend binecuvântat! ❤️ 

O zi din viață

24 ianuarie, o zi pe placul inimii mele.
Mi-am petrecut-o cum, poate, de multe ori mi-am dorit sau am visat, dar fie nu am avut energia necesară, fie timp, fie bani (deși n-a costat cine știe ce), fie n-am fost în locul potrivit. Nu ne-am născut în locul potrivit... 😉
Ca să spulber misterul și ca să nu vă imaginați că am fost pe cine știe ce planetă a sistemului nostru solar sau poate chiar în altă galaxie, vă spun că mi-am petrecut ziua plimbându-mă prin orașul meu adoptiv, cu D.
A fost o zi de iarnă senină, luminoasă, cu soare „cu dinți”. Și ce mai dinți! Temperatura era sub 0 grade când am pornit la plimbare. Ne-am îmbrăcat bine, ne-am încălțat cu cele mai comode încălțări, ne-am echipat cu mănuși, fulare, ne-am  pus glugile pe cap și n-am simțit frigul deloc.
Am fost prin locuri frumoase, pe care le știam, am fost și prin locuri noi, pe străzi pe care n-am mai fost. Am hoinărit, am povestit, am râs și ne-am simțit liberi!
La prânz am mâncat într-un  local liniștit, primitor, cu o atmosferă caldă și oameni de toate felurile. Chelnerița, o super doamnă, atât de drăguță!
Parcă nu era viața mea. Mă simțeam ca într-un film... :))
Nu plănuisem deloc ziua asta și nicidecum nu am plănuit să ne întoarcem doar seara acasă, dar așa ne-a furat peisajul, așa a zburat timpul, atât a fost de fain, încât la sfârșitul zilei aveam puțin peste 16 km făcuți la pas. Știu!! Dacă aplicația care ține evidența ar fi avut mâini, ne-ar fi aplaudat!

 

Chiar există!! 😱

Legat de acest pitic, spuneți sincer, v-ar lăsa inima să îl țineți în grădină? Mai ales iarna...
Uitați-vă ce privire are! L-aș ține în casă, la căldură. L-aș face bibelou! E un pitic atât de melancolic!

Vă pup!

Just saying

     „Pune-ți imaginația la lucru pentru câteva momente. Imaginează-ți că viața ta s-a încheiat și ești condus într-o cameră mică. Sunt două scaune în acea cameră, unul pentru tine și unul pentru Dumnezeu (scaunul cel mai mare) și mai este în cameră și un videocasetofon (proiector). Dumnezeu introduce o casetă în videocasetofon. Pe casetă scrie numele tău și are o etichetă pe care scrie „Ce ar fi putut fi”.

     Imaginează-ți că vezi pe casetă tot ceea ce ar fi putut face Dumnezeu cu viața ta dacă I-ai fi dat voie.

     Imaginează-ți că vezi ce ar fi putut face cu resursele tale financiare dacă ai fi avut încredere în El și ai fi fost generos. Imaginează-ți că vezi ce ar fi putut face cu talentele tale dacă te-ai fi încrezut în El într-atât încât să îndrăznești. Imaginează-ți că vezi ce ar fi putut face cu relațiile tale dacă te-ai fi încrezut în El într-atât încât să fii cu totul loial și cu  totul iubitor. Imaginează-ți că vezi ce ar fi putut face cu caracterul tău, dacă ai fi îndrăznit să-ți mărturiseștipăcatele,să recunoști ispita și să cauți creșterea. 

     Nu știu dacă Dumnezeu ne va arăta fiecăruia dintre noi o astfel de casetă. dar știu că dacă mă gândesc serios la cât de departe suntde ceea ce aș fi putut deveni, îmivine să-mi smulgpărul din cap.

     DAR mai știu că vreau ca viața mea să ajungă cât mai aproape de viața pe care mi-a pregătit-o Dumnezeu. Știu că aceasta e singura mea șansă și știu că vreau să micșorez cât pot prăpastia dintre ce voi fi și ce aș fi putut să fiu. Știu că, atâta timp cât trăiesc, nu este prea târziu - pentru că am ziua de azi. Știu că vreau să îi cer lui Dumnezeu porunci, nu garanții, pentru că atunci când Dumnezeu poruncește, El dă și puterea necesară. (Sfântul Ieronim spunea „Tu poruncești și apele se fac ca piatra.”) Și știu că într-o zi voi vedea că a meritat.”

Revin cu niște gânduri răzlețe

Revin cu niște gânduri răzlețe.

❤️ Îmi place să adun amintiri, de când mă știu. Cred că am mai vorbit despre asta dar, mă scuzați, nu-mi amintesc pentru că am și eu o vârstă!

Din copilărie am păstrat mărunțișuri „ca să îmi amintesc”.
Voi, cele mai apropiate de vârsta mea, vă amintiți biluțele cu care ne prindeam codițele în copilărie? Ei bine, eu încă mai am una roz.
Am păstrat banii pe care mi i-a dat bunica într-o zi de pensie (50lei!) pentru că am vrut să îi am amintire. Apoi, punga de hârtie în care ne-a adus cândva lămâi, tot în copilărie. Încă o mai am!
Am păstrat un ghemuleț de ață, ceva vâscoză mai groasă cred, pentru că a fost ultimul lucru ce l-am făcut împreună cu bunicul meu, înainte să părăsească lumea asta.
Am mai păstrat și o bucățică din tulpina trandafirului japonez, pe care îl aveam tot de la el, și care s-a uscat complet pentru că nu l-am mai udat. După moartea lui am făcut așa o depresie încât în fiecare dimineață, când mă trezeam, mă simțeam vinovată că eu încă trăiesc iar el, nu. În perioada aia oribilă, Dumnezeu s-a apropiat de mine și eu de El. Aveam 20+.
Bunicul meu avea un deget tăiat de la jumătate. A avut un accident. Nu-mi mai amintesc nici la care mână, nici care deget, deși mereu, mereu, îmi spuneam că trebuie să țin minte și să nu uit. Dar am uitat!
Păstrez singurul mărțișor pe care l-am primit de la tatăl meu, pe când aveam vreo câțiva anișori.
Până acum câțiva ani am păstrat și scrisorile pe care i le trimisese mamei ca să îi spună că nu mă vrea și că eu nu-s a lui. Le-am băgat pe foc într-o zi. Și mai păstrez o amintire care tare mai doare și acum, după atâta timp: ziua în care mi-a prezentat-o pe fiica lui vitregă, o fată de vârsta mea, care era atât de apropiată de el, cum eu nu eram, care îi sărea în brațe așa cum eu nu puteam. Era tatăl pe care eu nu-l avusesem niciodată, dar pentru alt copil. Aveam vreo 11-12 ani. M-am simțit mizerabil. Mi-era rușine (nu știu de ce, poate pentru că în secret îl iubeam și îmi doream să mă iubească și el, sau poate pentru că m-am gândit că nu-s destul de bună încât un tată să mă iubească), îmi doream să dispar și cu greu mi-am oprit plânsul. A trecut! Sau nu?
Să știți că e așa de bine aici, unde locuiesc acum: nicio amintire. Niciun colț, niciun mobilier, nici o podea, nu-mi amintește de nimic. Am doar câteva rame cu poze dragi. Și am totul în suflet.

❤️Alt gând. De dimineață am fost la un laborator de analize. Nimic serios, dar totuși, nu e un loc unde să mergi cu plăcere. Plus că aici, în orașul mare, e total diferit. E cu număr de ordine, pe care-l iei de la o chestiuță iar pe un ecran e afișat numărul când îți vine rândul, și „te strigă”. Ei bine, voi sigur știți despre ce e vorba, dar la noi, în orașul mic și uitat de lume, nu e deloc așa. No, și mă uitam și eu pe acolo, să văd cum merge treaba. Am trecut cu bine de proba numărului de ordine, a statului la rând, a înregistrării, și intru în cabinet. Acolo, o femeie veselă și drăguță, plină de o energie atât de bună, încât mi-a schimbat dispoziția într-o secundă! Cred că am plecat zâmbind! Cât e de important să fii așa, ca femeia aia, pentru tine și pentru cei din jur! Și pentru economie în general, pentru că am plecat așa voioasă, încât am intrat într-un coafor și m-am tuns, într-un magazinel de cosmetice și mi-am luat niște prostioare plus o ojă roz-sidefat, la o patiserie de unde am plecat cu un ștrudel cu mere și, într-un final, am ajuns acasă (acasă? la domiciliu? la reședință?) înainte de a cheltuii tot ce aveam la mine! :))

❤️Alt gând. Cum să răspund când cineva mă întreabă „ce faci?”. De cele mai multe ori răspund: „bine!”. Uneori mi se pare prea sec. Poate că persoana respectivă vrea să lege o conversație iar eu i-o retez. De câteva ori am început să spun chiar ce fac dar m-am trezit vorbind singură, persoana cealaltă văzându-și de drum. :))
Problema mea e că nu prea mă integrez cu succes în colectivul din care fac parte și adevărul e că nici nu mă străduiesc foarte tare, și nu știu de ce. Poate am uitat cum se face. Mă simt în plus. Poate că e ok. Poate că pur și simplu nu e vina mea. Poate în altă parte m-aș integra într-o secundă. Nu-i musai să fie vina mea de fiecare dată! Nu știu...

Mi-e bine. Chiar mi-e bine. Am un catralion de motive pentru care să Îi fiu recunoscătoare.
Sigur mai aveam ceva de scris dar acum nu-mi amintesc.

❤️ Mi-am amintit și am revenit!
Cristina Antiplictis, așa cum te-ai prezentat când ne-am întâlnit la Cazino, vreau să știi că de-atunci cazinoul și persoana ta sunt strâns legate în mintea mea. Adică nu mai există Cazino fără Cristina.
Mai vreau să știi că ochii tăi mari și albaștri au ceva magic și că din ei izvorăște o bunătate, o blândețe de nedescris. Dacă era să te descriu înainte de a te întâlni, aș fi zis că trebuie să ai o privire ageră, exigentă, ușor critică. Să știi că de multe ori m-am gândit la tine și la ochii cu care m-ai privit. A fost așa de frumos și de neașteptat. Una din amintirile mele preferate. Sper să citești asta.

Mămuca mătură

         Mă plimbam printr-un magazin și dintr-o dată am văzut ceva ce m-a făcut să tresar! Era omulețul din "Mămuca mătură"! Pentru o clipă am uitat că aia e doar o poveste pe care am citit-o când eram mică, și-am început să mă holbez, fără să mă pot abține, și am simțit fiori de bucurie. Era ceva de genul „Zona crepusculară”. :))

Povestea nu mi-o mai amintesc foarte bine, dar era cam așa: o mamă avea trei copilași pe care îi lăsa singuri în casă în timp ce ea mergea să muncească ca să aducă de-ale gurii. Într-o zi s-a întâlnit cu omulețul ăsta galben și din toată sărăcia ei, i-a dat un măr și un covrig. Omulețul a mai cerut, ea i-a mai dat. Tot așa, de trei ori! În final, nu-mi mai amintesc dacă omulețul i-a oferit femeii o mătură sau dacă mătura personală a mamei a prins viață și ieșea de după ușă de îndată ce femeia pleca la lucru și: deretica, gătea, spăla și avea grijă de copii.
Vă dați seama ce bucurie și ce mirare pe mamă, atunci când a venit acasă și a gasit căldură, copiii curați și hrăniți, casa măturată!

Din ziua aceea încolo, mama pleca liniștită în fiecare dimineață, știind că Mămuca Mătură are grijă de copii.
Ei bine, zilele trecute l-am văzut pe omulețul galben într-un magazin de bricolaj și maaare mi-a fost mirarea!
Dar acum vă întreb: dacă l-am văzut pe omuleț, înseamnă că povestea este inspirată din fapte reale? :))

          Povestea poate fi găsită în cartea de povești "Degetarul de ceață", scrisă de Marta Cozmin, și era una dintre poveștile mele preferate. Top 3. Multe seri am adormit cu gândul la Mămuca Mătură, la femeie, la copii și la omuleț. Le-am simțit bucuria. Am simțit liniștea din inima mamei și bucuria copiilor. Era armonie și pace și frumos! Tot ce-și dorește orice copil.
Vă pup!

Adriana

Mi-a venit azi în minte Adriana, farmacista.
O cunoșteam de când era Ale mică și dădeam foarte des pe la farmacie. Eram amândouă foarte tinere. Era o persoană interesantă, cumsecade, cu o personalitate puternică și iubea foarte mult câinii. Eram de-o vârstă.
Acum câțiva ani, într-o zi, pe când ieșeam afară din farmacie iar ea era afară la țigară, am surprins un scurt dialog dintre ea și o doamnă. Trecea o ambulanță în mare viteză, cu sirena pornită și Doamna respectivă zice, cu o față îngrijorată: „Doamne ferește!”. Adriana îi răspunde puțin răstit: „De ce 'Doamne fereste!', doamnă? Poate că în ambulanță este o femeie gravidă care merge să nască! Mai bine spuneți un 'Doamne ajută!'”. Doamna i-a dat dreptate și a repetat după ea: „Doamne ajută!”.

Peste ani, acum 2 ani mai exact, am fost șocată să aud că Adriana a plecat dintre noi. Era gravidă, cu probleme, iar ambulanța a ajuns prea târziu pentru ea. Mi-am adus aminte de cuvintele ei din ziua aia: „o gravidă care merge să nască.”

Copilul a supraviețuit și e o splendoare de copil. O minune! Chiar o minune!

De foarte mulți ani atunci când aud o sirenă spun „Doamne, ajută!” pentru că niciodată nu poți ști cine e în ambulanța aia și, la urma urmei, oricine ar fi, sigur e foarte speriat. Dacă nu el, atunci cineva e foarte speriat pentru el. Poate am spus-o, fără să știu, pentru copilul Adrianei care venea pe lume într-o zi atât de complicată.
De când cu povestea Adrianei, spun scurta rugăciune cu și mai mult suflet, cu și mai multă dragoste, cu și mai multă putere.

Am scris o poveste tristă deși azi am avut o zi faină, numai că am auzit multe sirene. Nu știu de ce, dar la auzul fiecărei sirene, gândul îmi fugea la Adriana.

Bine-ai venit, 2020!

Domnul să te binecuvânteze, 2020, ca să fii un an bun!
Mi-era dor să vă scriu, să știți! Sper să mai dea cineva pe-aici chiar dacă eu am cam lipsit. Motivat, aș adăuga. Ohh, și câte aș fi avut de scris, și câte postări am scris... în gând.
 Deci, 2019 a fost unul dintre cei mai grei ani ai mei. Sau poate nu greu, pentru că greu a fost atunci când am pierdut oameni dragi, cât mai degrabă obositor și plin de schimbări. Am avut parte de multe provocări, mi-am aflat limitele, mi-am depășit limitele, "am tras" de mine.
Am reușit să termin cu bine facultatea, am susținut examenul de licență, am învățat ca niciodată-n viața mea, am trăit emoții de nedescris. În ziua în care am mers la facultate ca să-mi ridic adeverința care ține loc de dilpomă pentru un an de zile, îmi venea să țopăi pe holuri de fericire. Mi-am făcut un selfie ca să am amintire:

Nu știu dacă această diplomă îmi va folosi vreodată, dacă-mi va ușura sau îmbunătăți viața, dar știu că e muncită. Nu știu dacă a meritat timpul investit în obținerea ei. Asta, dacă oi trăi, oi vedea...
Nu-mi imaginam că e atât de complicat să faci lucrurile oarecum în altă ordine decât o face majoritatea, să o faci în felul tău sau în felul în care Dumnezeu le-a ordonat pentru tine. Eu, pentru faptul că am făcut facultatea asta la 40+ a trebuit să ascult o grămadă de păreri, pe care nu le-am solicitat, majoritatea potrivnice. Am văzut o mulțime de ochi "dați peste cap", ca să nu mai zic de mulțimea descurajărilor. La un moment dat, o cititoare a blogului îmi trimitea tot felul de mailuri pline de citate și povestioare cu iz acuzator, din care reieșea că nu e ok să îmi doresc mai mult și că alerg după un soi de slavă deșartă. Greșit!

Apoi, tot în 2019 ne-am mutat. Îmi doream de mult timp să plec. Motivele sunt atât de multe încât nici nu are rost să le înșir acum. Însă tot timpul a intervenit ceva care a amânat plecarea sau, poate, pur și simplu n-am avut curaj să plecăm și am creat motive. Nu știu.
Mutarea a fost o schimbare MAJORĂ. După 25 de ani de locuit în același apartament, de care m-am atașat (da, ne atașăm de ziduri!), după o viață trăită în orășelul ăsta uitat de lume, în care am cele mai dragi amintiri (dar și cele mai triste) am plecat. Am plecat dintr-un orășel în care aproape toată lumea cunoaște pe toată lumea, în care nu faci doi pași fără să întâlnești un om cunoscut, în care dacă ți se pune o etichetă vreodată (și sigur ți se pune), rămâi cu ea toată viața, în care există un singur bulevard, o singură linie de transport în comun, într-un oraș MARE și foarte aglomerat, într-un apartament a cărui proprietară nu sunt și care, deși e frumos, nu mă reprezintă în niciun fel. Se impunea o astfel de schimbare, credeți-mă!
Ce-a fost cel mai greu? Nu știu sigur: să mă trezesc dimineața și să nu fie nimic familiar? Să mă plimb pe străzi și să nu mă salute nimeni? Să nu văd nicio față cunoscută? Interviurile pentru obținerea unui loc de muncă, unde aveam impresia că îmi fac reclamă ca să mă vând așa cum odinioară îmi vindeam căciulile și fularele? Să pun deoparte toate pasiunile mele (pentru o vreme, sper eu!)? Îmi aduc aminte cum, la primul interviu, am fost așa de stresată, așa de complexată, pentru că în orașul ăsta mare toată lumea părea că știe exact ce face, încât m-am comportat ca o proastă care nici să vorbească bine românește nu știe. Am plecat de-acolo dărâmată! Acum e amuzant dar atunci n-a fost. :))
E și frumos în același timp. Din aceleași motive: totul e nou.

2019 a fost un an obositor și greu.
2020 mă găsește gata obosită. Uneori mi-e dor de viața mea monotonă, de timpul petrecut lucrând și pozând și trimițând colete, de liniște, de timpul petrecut singură. Ca o paranteză: e așa simplu să fii un bun creștin când îți alegi compania și când mare parte din timp ți-o petreci departe de agitația lumii, dar vai cât e de greu să fii un bun creștin când îți petreci mare parte a timpului cu oameni care sunt foarte diferiți de tine!  Cum ziceam, mi-e dor uneori de viața mea veche dar apoi îmi amintesc că uneori era prea monotonă, depresiv de monotonă și de goală. Simțeam că niciodată n-o să se mai întâmple nimic și că... asta e! restul vieții va fi un șir de zile trase la xerox.

Îi mulțumesc Domnului pentru D., alături de care am pornit în această aventură, pentru Ale și soțul ei care acum ne sunt vecini (de oraș), pentru mama care e bucuroasă că are la cine să meargă în vizită, pentru fratele meu, pe care-l iubesc tare de tot!

Domnul să ne binecuvânteze pe toți: și pe noi, și pe VOI!

Asta e acasă, in the small town.

17 ani

Fac curățenie pentru că mă pregătesc să mă mut. Așa că, mai ales  pentru că nu o să iau tot cu mine, privesc cu mai multă atenție toate obiectele pe care le-am adunat de-a lungul timpului.
Pisica de mai jos am primit-o de la mama, când am împlinit 17 ani.

Pisica asta are o privire tare tristă. Poate că mama mi-a cumpărat-o pentru că pentru ea tristețea era o virtute. Un om adevărat, o femeie adevărată, era una tristă. De multe ori mă certa că sunt prea veselă si aproape de fiecare dată când râdeam cu poftă, îi cerea lui Dumnezeu, plină de teamă, să ne ierte. Era convinsă ca "râsul ăsta nu e a bună ". Mi se strânge inima când îmi amintesc de toate astea, pentru că mă gândesc cât e de trist. O iubesc pe mama. A fost o vreme, o bună bucată de vreme, când o idolatrizam. Mărgele de la gâtul pisicii au fost ale mamei, când era ea tânăra. Le-am păstrat, la fel cum am păstrat un nasture maro de la paltonul ei cu guler de blană artificială, neagră. Aș fi fost in stare să păstrez orice obiect care să imi amintească de ea, pentru că știam că mama poate să dispară oricând. Exact cum dispare un curcubeu. Mama are 70 si, slavă Domnului, nu a dispărut. În schimb, cu timpul, a dispărut frica mea și în parte a fost înlocuită cu ciuda de a fi trăit toată copilăria cu frică, la fiecare scrâșnit de roți de tren, la fiecare sunet de ambulantă, cu inimă cât un purice.

O iubesc pe mama. Aș vrea să o convingă cineva că tristețea nu e o virtute și că e ok sa te bucuri de viață. 

Jurnal de vacanță

          L-am cumpărat în excursia pe care am făcut-o cu D. la începutul primăverii și de-atunci nu l-am mai folosit, deși am mai făcut mici ieșiri. Cred că am și uitat de el.

A fost o excursie tare făină! Simțeam amandoi nevoia să "fugim" un pic de acasă. Am mers in Oradea si la Felix. Am plătit un preț foarte mare la Felixarium, un preț pe care în mod normal nu l-am fi plătit, dar am zis că merităm si noi o dată. Nu-mi amintesc dacă am mai scris vreodată despre excursia aia. La Felixarium a fost superb! Impresia cu care am plecat de acolo a fost că oamenii care își fac veacul pe acolo sunt, în general, oameni triști, nu prea știu sa se bucure de ceea ce au. Ne-am dat seama la timp ca dacă ne mai minunăm mult și dacă nu ne potolim entuziasmul, o să ne dăm de gol... :)) Am mai văzut si un tataie burtos, cu părul alb, care săruta cu foc o fătucă de douăj' de ani. Tare aș fi vrut să îi zic vreo două... 😱
         Revenind la acest Jurnal de călătorie, în vacanță vreau neapărat să-l luăm cu noi. Am scris acolo lucruri mărunte pe care altfel cu siguranță le-am fi uitat. Am lipit si câteva poze. L-am rasfoit azi cu mare plăcere.
De când ma știu am fost aproape obsedată de ideea de a păstra amintiri... 😳

          De azi am mai început un jurnal. Unul personal, din acela în care scrii toate câte-ți trec prin cap, în care conversezi și cu Dumnezeu, ca și cum nu ți-ar ști deja toate gândurile, inclusiv pe alea pe care ai vrea să nu le știe nimeni, mai ales El...

Nu cred că aș fi reușit să trec cu bine de copilărie, adolescență și primii ani ai fragedei tinereți fără un jurnal. Cu toate astea, de vreo 15 ani, se pare ca sunt incapabilă să țin unul.

        Anyway, abia aștept vacanța! Mai tare decât o poate aștepta vreun copil, o aștept eu!!! 

        Știți ce mi-ar plăcea? Sau știți ce aș face daca aș putea? Aș cutreiera lumea în lung și în lat. Aș da pe-acasă o dată la câteva luni, ca să aerisesc și să îi aduc cadouri mamei mele. 

Vă pup!

ell@

Gânduri

         Știți explozia de bucurie care începe vinerea, deseori de joi chiar, pe Facebook, prilejuită de apropierea sfârșitului de săptămână: „ieeei, a venit weekendul!!”?. Sau tristețea prilejuită de sfârșitul lui: „oooo, din nou Luni..!!”? Ei bine, multă vreme am fost în tabăra adversă! Se întâmpla pe vremea când principala mea ocupație era lucrul de mână și când încercam să fac ceva din asta. Pe vremea aia, ziua mea preferată era ziua de luni pentru că, după aproape două zile în care nu puteam să lucrez lucru de mână, îmi puteam relua activitatea favorită. Sâmbăta, de regulă, găteam pentru duminică, făceam curățenie, etc. Începuse să fie ziua care îmi displăcea cel mai tare... Uneori, îi invidiam parcă puțin pe cei bucuroși de weekend. Era ca și cum exista pe lumea asta un motiv de bucurie la care eu nu aveam acces... :)) Alteori mă gândeam că e tare trist să trăiești o săptămână întreagă cu speranța că cele cinci zile de muncă vor trece cât mai repede, ca să te poți, în sfârșit, bucura de o bucățică de timp. Ca și cum (e puțin exagerată comparația, poate...) ai aștepta să treacă mai repede viața ca să te poți bucura de pensie. Pentru mine fiecare zi era bucurie pentru că făceam în fiecare zi ceea ce îmi plăcea!
        Una peste alta, am ajuns să trăiesc și eu cu gândul la ziua de vineri, să mă bucur că vine, să oftez că mâine e luni... Nu e okay. Chiar nu e! Viața e și așa scurtă, tinerețea e și mai scurtă! Ar trebui ca fiecare om să poată să lucreze ceea ce îi aduce satisfacție și bucurie, munca ar trebui să fie o bucurie, o plăcere, pentru că ea ne ocupă cea mai mare parte a timpului. Ăsta e adevărul! E foarte important să-ți placă munca pe care o faci, să-ți placă colegii cu care, uneori, îți petreci mai mult timp decât îți petreci acasă, cu familia, să-ți placă locul unde muncești. De-asta e important să-ți găsești vocația (cu cât ești mai tânăr când se întâmplă asta, cu atât mai bine), de-asta e important să fii curajos și să îți urmezi visele.
         În altă ordine de idei... Nu mai știu unde am citit/auzit, de curând, că viața noastră e un drum sinuos pe care-l parcurgem uneori într-un ritm accelerat (mai ales în tinerețe, când vrem să realizăm multe), apoi mai frânăm, mai accelerăm, depinde de împrejurări, ca să ajungem la un moment când viața începe să fie o linie dreaptă cam așa: ----------------------, și parcă nu mai e nimic de făcut. Ai casă, o mașinuță, copiii-s la ale lor, și parcă (sună lugubru) nu mai ai nimic de făcut decât să aștepți sfârșitul. Trist! Trist, trist, foarte trist! Oricum, parcă-parcă m-aș afla și eu la începutul liniuței (deși n-am vârsta). Așa că, am de gând să ies din zona de confort, altfel decât am făcut-o când am mers la facultate. De data asta va fi drastic! Despre asta o să vă povestesc pe parcurs. O să fie amuzant. Și înfricoșător. Și ciudat! Dar dacă Dumnezeu e cu noi... De fapt ăsta e cel mai bun lucru pe care-l experimentez când ies din zona de confort: mă apropii de Dumnezeu mai mult, mă încred mai mult în El și viața devine, cumva, mai frumoasă.
        Înainte de a porni în noi aventuri, plecăm prima dată în concediu. Abia aștept!
Scriind toate astea mi-a venit un verset în minte: „Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte.”(Proverbe 19:21) Așa că, facă-se voia Lui!
     Ca să inchei pe un ton vesel, vreau să vă înștiințez că latura mea creativă se manifestă în cele mai ciudate moduri. Astfel, veți putea observa cât de perfect mi-am asortat, la serviciu, ținuta cu prânzul și agenda. :))

Vă pup! 😘😋

Colțișor de Rai

       Haideți să vă mai arăt un loc frumos de la mine de-acasă!
Nu e fix-fix în orașul meu, dar e tot în Valea Jiului. Avem o mulțime de locuri frumoase aici! Din punctul ăsta de vedere suntem din plin binecuvântați.
Nu a fost o ieșire îndelung plănuită, ci mai degrabă una stabilită ad hoc. Ne era dor să mergem și mi-am dat seama cât de rar am ieșit în ultima vreme și cât de mult timp a trecut, când am văzut că nu mai știu ce să iau  și ce nu, sau cu ce să mă îmbrac. Bine-nțeles că am uitat să luăm sare! Asta e greșeală de începător! :)))

Puțin despre poza de mai jos...
După ce ne-a făcut mai multe fotografii, frate-mio vine cu aparatul foto, să mi le arate...
- No, sunt bune?
- Băăăăi, arăt ca o văcuță trântită în lanul de porumb!! :O
- Păi eu am vrut să îți zic, dar dacă așa îți place...
- Da' eu credeam că arăt ca o sirenă, gen Ariel... :)))

        După asta mi-am corectat postura și a ieșit pozica de mai jos: nici Ariel da' nici Ferdinand!

Cu mama

 

Sunt niște pensiuni draguțe în zonă, dacă sunteți interesați.
Locația: Valea de Pești

A se consemna că am adunat tot gunoiul, al nostru și chiar și al altora. Obiceiul ăsta (de a aduna și gunoiul altora) l-am căpătat de la fratele meu care întotdeauna când merge prin pădure culege, pe lângă bureți, peturile, dozele, și tot ce-i mai iese în cale.
Poze cu mititeii nu pun, să nu care cumva să vă ispitesc. Poate sunteți la cură. :))

CAM ASA CEVA... :))