Ella's Place: Day #1 - Călimănești

Iată că a venit și mult așteptata vacanță! Am de gând (nu știu dacă o să și reușesc) să țin un jurnal al călătoriei ca să-l am, așa, amintire peste timp. Blogul păstreaza totul foarte bine.

Am plecat noi de dimineață de-acasă plini de voie bună. Adică atunci când a sunat alarma lui D. nici nu știam de ce sună. Credeam că a uitat să o dezactiveze. Dormeam așa de bine că mai-mai că aș fi renunțat la concediu!

Am plecat. Pe drum mi-a revenit și bucuria pentru că am început să realizez încet-încet că a venit, în sfârșit, vacanța! Am parcurs Defileul Jiului, care mi s-a părut așa de lung de data asta, și m-am minunat de câți copaci cu frunze îngălbenite am văzut. Vine toamna, e clar! După ce am ieșit de pe Defileu am trecut prin mai multe sate atât de frumoase, cu case frumoase, cu curți frumoase, curate, îngrijite dar pe măsură ce ne depărtam de Novaci, Horezu, casele își pierdeau din frumusețe, la fel și curțile.

Când am ajuns în Călimănești-Căciulata prima impresie a fost de aglomerație. Prea mare aglomerație, prea multe mașini. Parcă eram la un târg auto. Aproape de locul unde am parcat, era o pubelă care pleznise de plină ce era, dăduse pe dinafară și se înfoiase de gunoi.

Mi-a plăcut mănăstirea Cozia. Cel mai mult îmi place în spatele mănăstirii, pe malul Oltului, să stau pe bancă, la umbră. Ultima oară când am fost acolo eram mai mulți, era Ale mică, era și frate-miu cu noi.

Se făcuse aproape ora când puteam să ne cazăm la pensiunea la care am avut rezervare, așa că am pornit voinicește și plini de speranță spre ea. Când am ajuns acolo, surpriză! Niște muncitori în fața pensiunii, pe trotuar, montau borduri. N-aveam cum să trecem cu mașina ca să parcăm. D. a mers la recepție să întrebe ce e de făcut. Duamna de acolo i-a spus cu nonșalanță că ea nu are ce să facă și să meargă D. să vorbească cu muncitorii. Muncitorii au ridicat din umeri. Duamna ne-a trimis atunci la restaurantul X, să parcăm acolo. Pfff!

Ne-am dus la restaurantul X ca să întrebăm dacă e ok să lăsăm mașina acolo sau dacă ne costă ceva. Un nene mustăcios, durduliu și roșu ne-a spus că nu ne costă nimic, să-i dăm doar doamnei ospătărițe o bere... :)) Io, militantă împotriva corupției, i-am zis lui D că nu-i dau nicio bere. Până să ne hotărâm dacă dăm berea sau nu și ca să ne potolim setea, ne-am așezat la o masă și am comandat câte o apă. Ospătărița, alta, nu băutoarea de bere, o tânără, ne întreabă zâmbind când ne-a adus apa: „sunteți cash?”. M-am uitat vreo 3 secunde la ea pentru că nu-mi pusesem niciodată întrebarea asta și nu știam ce să răspund. M-am hotărât că nu sunt și nu mă simt cash, așa că i-am răspuns că „nu sunt cash, dar plătesc cash”. Cred că s-a supărat, petru că după ce i-am cerut nota, a trecut de vreo 5 ori pe lângă noi, pândindu-ne cu coada ochiului și ignorându-ne complet. Am stat cât am stat și am anunțat-o că îi las banii pentru apă pe masă. Apucasem să văd în meniu că apa costă 2,70. E 5,40!, strigă ea după noi, la care am întors capul triumfătoare și i-am răspuns „ți-am lăsat 6!”. Restul zilei am găsit tot felul de răspunsuri la întrebarea „sunteți cash?”. D zice „nu, suntem soț și soție!” sau ”Nu, sunt casnică!”, samd. Întrebarea asta poate avea un milion de răspunsuri.

Am hotărât totodată că cealaltă ospătăriță nu își va primi berea.

Foarte bine, pentru că până la urmă am reușit să parcăm la pensiune, muncitorii făcându-și milă de noi. Dar ne-au avertizat că mâine nu vom putea pleca decât dacă plecăm înainte de ora 7, hai, maxim 8, pentru că ei mâine pun borduri.

Ne-am luat camera în primire. Era ok. Pensiunea e de 3 stele, dar din păcate sunt stele căzătoare.

Am observat că nu avem cheie în ușă. Am întrebat la recepție de cheie. Recepționera s-a prefăcut șocată, mirată, ba chiar s-a făcut că o caută, ca mai apoi să o dea de gol femeia de serviciu că încuietoarea e stricată și că doar la 7 seara vine cineva să o repare, dar să plecăm liniștiți că n-avem de ce să încuiem, că nu fură nimeni, nimic. What?? Plătisem deja, iar când am întrebat-o dacă poate să ne dea banii înapoi, a sărit de parcă am pișcat-o de fund. Buun!

Am plecat la plimbare. Stațiunea are și locuri drăguțe, dar prea puține, are clădiri FRUMOASE, vechi, dar multe sunt părăsite, abandonate, degradate, dărâmate.

Se răcorește puțin.

Prea multă aglomerație, trafic prea mare. Faleza Oltului care ar putea fi CEVA, e nimic. Poate dacă mai trăia Ceaușescu...

Chiar și restaurantul unde am băut apa aia, arăta jalnic... Totul e vechi, totul e ca în anii ’80. Scaunele, niște scaune!, arătau jalnic. Altă stațiune lăsată în paragină. Trist, foarte trist.

Ajunși înapoi la pensiune, ghici ce?! Ușa de la cameră era scoasă din țâțâni și un om lucra de zor. Adică se chinuia să o pună la loc și nu putea. Scule împrăștiate pe jos. I-am spus că ar trebui să primim un discount pentru toată nebunia asta. A zs că știe... :))