A trecut un an

     Mâine, la noapte mai precis, se împlinește un an de când s-a dus bunica mea.
     Rareori îmi dau voie să mă gândesc la ea, la bunica mea, pentru că dacă o fac, mă năpădește un dor năpraznic. Mi-e dor de mânuțele ei, mi-e dor de fățuca ei frumoasă și senină, mi-e dor de ochii ei calzi și blânzi, de atingerea ei ușoară, ca un fulg de nea, de vocea ei blândă, de zâmbetul ei. Dacă mă gândesc la toate astea, e foarte greu, iar dacă nu mă gândesc, mi-e frică că o să uit, și nu vreau să uit. Parcă o aud: "Nu plânge, draga mamii. De ce plângi?".
     Odată cu ea s-a sfârșit copilăria mea. Ceasul a-nceput să ticăie. Când a plecat, parcă mi-a predat un fel de ștafetă, și-am început să simt cu adevărat că timpul trece. 
     Cândva, când o să pot și dacă o să fiu în stare, o să scriu mult despre ea. Am atât de multe amintiri frumoase cu ea, atât de multe de spus, am bilețele scrise de ea și o mulțime de poze. Încă mi-e greu să cred că nu mai e cu adevărat. Uneori pare absurd. Cum să nu mai fie?  

Ale si bunica. 

Două dintre ființele cele mai dragi sufletului meu.

     A fost un an foarte greu, foarte-foarte greu, cel mai greu. A fost atât de greu, încât au fost momente în care am crezut că niciodată n-o să mai fie bine. Au fost momente în care, dacă nu L-aș fi avut pe Dumnezeu în suflet, nu știu cum aș fi scos-o la capăt. Niciodată nu o să Îi pot mulțumi îndeajuns. A fost lângă mine în cele mai grele clipe din viața mea, când mi-a fost cel mai frică și când am fost mai disperată ca niciodată, El a fost lângă mine. Ne-a ocrotit și ne-a dat speranță. Nu-mi pot imagina viața asta fără Dumnezeu, și o spun cu toată sinceritatea, din tot sufletul. Eu nu pot fi peste tot, pe unde sunt împrăștiați cei dragi ai mei, dar Dumnezeu poate, și le poartă de grijă în locul meu, îi ocrotește, și asta îmi dă liniște.

E a doua toamnă fără ea.
Bucurați-vă unii de alții!
ella

Pentru că e Duminică.

"Vindecătorul rănit. Goethe punea o întrebare:" Acolo sus se înalță crucea, înfășurată în trandafiri. Cine a pus trandafirii pe cruce?"
     În călătoriile mele prin țări străine am observat diferența frapantă dintre simbolurile diferitelor religii. În India, unde coexistă patru dintre cele mai mari religii, am făcut o plimbare scurtă prin marele oraș Bombay și am întâlnit lăcașuri de închinare ale tuturor celor patru religii.
Templele hinduse erau peste tot, am întâlnit chiar și temple portabile, pe roți, de genul tonetelor folosite de vânzătorii stradali fiecare având imagini sculptate și pictate în culori strălucitoare ale unora din miile de zei și zeițe ale pantenonului hindus. În contrast izbitor, în moscheea musulmană din centru orașului nu găseai nicio imagine; un minaret se înălța spre cer, spre singurul dumnezeu, Allah, care nu poate fi redus la dimensiunile unui chip sculptat. Privind clădirile hinduse, alături de cele musulmane, am priceput mai bine parcă de ce fiecare religie o găsește pe cealaltă atât de greu de înțeles.
     Am vizitat în aceeași după-amiază un lăcaș budist. În comparație cu străzile aglomerate, gălăgioase de afară, acesta oferea o atmosferă de calm desăvârșit. Călugări în haine lungi de culoarea șofranului, îngenuncheau pentru rugăciune în încăperea întunecoasă și liniștită, cu miros pătrunzător de tămâie. O statuie aurită a lui Buda domina încăperea, zâmbetul lui ușor ironic exprimând convingerea budistă conform căreia cheia mulțumirii este dezvoltarea forței interioare, care te ajută să depășești orice suferințe în viață.
     Apoi am întâlnit o biserică creștină, o biserică protestantă din acelea care nu acceptă nici un fel de reprezentări grafice. Semăna foarte mult cu moscheea musulmană, cu o singură excepție: în vârful turlei bisericii se găsea o cruce mare, ornamentală.
     Văzând crucea într-o țară străină, cu o cultură total diferită de a mea, am privit-o cu alți ochi și m-a șocat caracterul ei bizar. Ce i-a determinat pe creștini să-și însușească acest semn al condamnării ca simbol al credinței? De ce nu facem tot ce ne stă în putere pentru a șterge amintirea nedreptății scandaloase? Am putea scoate în evidență Învierea, menționând crucea ca pe o nefericită notă de subsol a istoriei. De ce să facem din ea piesa centrală a credinței? "Păi, tocmai imaginea asta îi face pe unii să-și piardă credința!", a strigat unul din personajele lui Dostoievski după ce a văzut scena Răstingnirii redată de pictorul Holbein.
     Isus ne-a lăsat porunca de a ne aminti moartea Sa când ne adunăm împreună la închinare. Nu a fost necesar să ne poruncească să ne amintim nici de Duminica Floriilor nici de Paște. "Să faceți asta spre pomenirea Mea". Este evident că a dorit să nu uităm ce s-a întâmplat pe Calvar. Creștinii n-au uitat. John Updike spunea despre cruce că "i-a ofensat pe grecii mândrii de zeii lor sprințari, chipeși și puternici, și pe evreii care așteptau de veacuri un Mesia cu înfățișare de împărat. Și cu toate astea, crucea reușește să ofere răspunsuri la realități mult mai adânci din inima omenească. Dumnezeu răstignit a format o punte între sentimentele pe care ni le creează această lume de o imprefecțiune și o indiferență crude și nevoia noastră umană de Dumnezeu, de a simți că El este prezent". În colțul acela de stradă din Bombay, în forfota aceea de trecători, bicicliști și animale, am înțeles de ce a ajuns crucea să aibă o semnificație atât de mare pentru creștini, de ce a ajuns să însemne atât de mult pentru mine. Crucea ne exprimă adevăruri profunde care, dacă  n-ar exista ea, nu ar avea niciun sens. Crucea aduce speranța în clipa în care am pierdut orice speranță."
(Fragment din cartea "Isus pe care nu L-am cunoscut" de Philip Yancey)

Un alt fel de muzică creștină. Gospel music. :)

Duminică binecuvântată să avem!
ella

Ghiveci

     Cel mai și cel mai greu mi se pare să găsesc titluri bune pentru postările mele. Titlul e important, trebuie să aibă legătură cu conținutul postării, deci să fie sugestiv, și trebuie musai să fie atrăgător. Cum vi se pare, deci, "Ghiveci"? :))
     În primul și în primul rând, țin în mod expres să-mi exprim bucuria și recunoștința pentru faptul că părul crește la loc. Uff, de-ar fi așa și cu dinții! Oricum, e bine că părul crește la loc, pentru că tocmai m-am tuns, iar coafezei i-a alunecat puțin cam adânc foarfeca în claia mea de păr... Las' că crește!-mă îmbărbătez eu singură.
     În al doilea rând, părul meu e în proporție de 95% alb, a fost tristul verdict. Bănuiam, dar speram, totuși, la un 75%, nu că ar mai conta. Ce e grav, e că sunt alergică la multe chestii și n-am voie vopsea. Adică am voie, nu mă bate nimeni, dar o fac pe pielea mea. De ani buni mă vopsesc doar cu "Henna", dar să vedeți caraghioslâc: am sinuzită, și de câte ori mă vopsesc mă doare crunt capul, pentru că trebuie să stau 3 ore în cap cu maglavaisul, care e ud. Nu m-am mai vopsit de vreo 2 luni, atâta trebuie să treacă după o vopsire cu "Henna" când vrei să revi la "chimicale", iar acum, că a trecut perioada, stau cu vopseaua chimică în dulăpior și n-am curaj să o folosesc. Nici rezultatul negativ al testului de alergie nu garantează că nu vei face alergie în timpul vopsirii. Coafeza a zis că mai bine să nu. A zis că nu de mult a plecat o clientă de la salon cu ambulanța... Concluzie: revin la Henna, dar schimb marca si o să îmi încălzesc capul, în cele trei ore cât trebuie să o țin în cap, cu uscătorul de păr, din când în când. Să sperăm că va funcționa. Sincer, am zis că mă las albă, asta este! Dar nu pot. E deprimant: Riduri? Check! Păr alb? Check! Pe bune? Nu-s așa babă!
     În al treilea rând, știți cum se desparte în silabe cuvântul "oaie"? O-a-ie! Oaie! 3 silabe! Stăteam complet relaxată pe o bancă, într-un parc, când trece o mămică cu copilul, care țopăia vesel pe lângă ea și despărțea cuvinte în silabe. Ăla micu, pentru că chiar era mic, când le nimerea, când nu, dar se distra, asta e sigur. Așa am aflat cum se desparte corect, în silabe, cuvântul "oaie". A fost o imagine așa de frumoasă! M-a făcut să-mi fie tare-tare dor de vremurile când mă plimbam și eu cu copilu' de mână.
     În  al patrulea rând... Îmi displac profund oamenii care judecă alți oameni, pe care nici măcar nu-i cunosc. Doar după aparențe. Măiculiță, de câte ori n-am făcut la fel, dar m-am lecuit cu ceva vreme în urmă. Sper.
Cunosc o femeie cu o viață extraordinară. Ca să vă zic doar pe scurt, când era micuță, foarte micuță, tatăl ei a aruncat-o în zăpadă pentru că nu a vrut-o. A "cules-o" bunica ei, care a crescut-o, si a crescut-o bine. Apoi a rămas văduvă, cu doi copii, când era foarte tânără, soțul murindu-i într-un accident violent și stupid. Și-a crescut singură copiii, și nu oricum, le-a oferit o educație bună. Nu s-a mai căsătorit niciodată. A muncit din greu. Și da, e o femeie dintr-o bucată, fără să afișeze o falsă-evlavie, falsă-smerenie, fără dulcegării și finețuri. Spune ce gândește și e bărbătoasă. Mă întreb, dacă nu era așa, cum ar fi răzbit în viață? Tot ce văd "prețioșii" din jur, e că nu se încadrează în șablonul femeii de 70+. E altfel. Altfel nu e bine... Pe bune?!!
     Ghiveciul meu avea mai multe ingrediente, dar le-am uitat. :(
Uite și o poză! În caz că vă plictisește postarea, vă uitați la poze(ă). :))

Frumoasă luna! Se vede și Luceafărul, dacă priviți atent, undeva mai aproape de linia orizontului, ca o scamă albă.

Vă pup cu drag!
ella

Cafeneaua mea preferată

      Din frecvența postărilor de aici, se vede că nu mai am Facebook. ☺ Încercam și acolo să îmi exprim, într-un fel sau altul, părerile și crezurile, în speranța că cineva, cândva, va citi ceva ce-i va fi de folos din ceea ce distribuiam eu. Postam aproape zilnic câte un verset, gândindu-mă că dacă eu găsesc deseori curaj, alinare, inspirație, speranță în ele, poate vor inspira și pe altcineva, dar am obosit. Who cares after all?  
Locul ăsta e puțin mai "dosit" și are prea puțină legătură cu oamenii din viața mea reală, așa că mă simt mai liberă să scriu, aici, tot ce-mi trece prin cap.
Gata cu divagațiile!
Am să vă arăt cafeneaua mea preferată, adică unul din locurile unde-mi place mult să-mi beau cafeaua. Din fericire, avem pe-aici, prin zona asta, multe astfel de locuri, unde se ajunge repede cu mașina direct în mijlocul naturii. Ce imagine urâtă: "o mașină în mijlocul naturii"! Rectific. Mașina rămâne undeva, trasă pe dreapta, la marginea drumului, iar noi mergem pe jos în mijlocul naturii.

Nu suntem tot timpul singuri când mergem să ne bem cafeaua în acest loc, n-avem chiar intimitate maximă, dar la o adică, câtă intimitate îți trebuie ca să bei o cafea?  :))
Da, așa cum spuneam, și altora le place locul. Unii vin aici să mănânce.
De exemplu ei:

Alteori ne bem cafeaua împreună cu ei, socializăm.

Iar dacă rămâne zahăr, doar n-o să-l cărăm înapoi acasă...

Ce, s-a terminat zahărul? Unde ai ascuns zahărul? E sub pătură?

Ieșirea asta "la cafea" a fost prin mai, dar și toamna e foarte frumos aici, iar iarna...un vis. 

Vă pup!

Ridurile noastre toate, se vor netezi vreodată? (a se cânta)

        Am observat eu, de câțiva ani încoace, că îmi dau târcoale ridurile, dar nu prea le-am băgat în seamă. Mă gândeam eu că la cei 20 de ani ai mei (pe un picior) ar trebui să încep să fiu mai atentă și să mai pun ceva pe fața asta, altceva în afară de lapte demachiant și câte o mască de două ori pe an, dar...
Mi-am cumpărat și cremă antirid, chiar vreo 2 cutiuțe în 3ani, dar nici pe alea nu le-am folosit cu regularitate. Toate astea până în ziua în care m-am speriat! Nu le-am văzut în oglindă, le-am zărit în ecranul de la laptop. Am zis că nu văd bine! Când m-am uitat într-o oglindă, de aproape, chiar am rămas mută... Mută, mută, mută.
N-am avut niciodată probleme cu îmbătrânirea. Dimpotrivă, niciodată nu mi-am arătat vârsta, și asta fără intenție sau fără a depune nici cel mai mic efort. E genetic. Acum stau și mă întreb: unde o fi gena aia (ca să nu-i zic geană) care mă făcea să arăt tânără? O fi murit?!
Stau acum și mă gândesc, dacă aș fi doldora de bani, aș fugi repede să scap de riduri, așa cum fac tantiile alea de la tv, pe care le-am judecat de atâtea ori? Hmm...
So, după ce am constatat că am probleme, am vrut să iau măsuri. Mi-am cumpărat o cremă antirid de la o firmă despre care aveam părere bună și am început să o folosesc cu sârguință. Nada! Nothing! Nichts! Nici umbră de îmbunătățire. Am tot căutat, am tot citit, și așa am ajuns să îmi cumpăr ingrediente și să îmi prepar singură produse cosmetice, ca să știu ce bag în ele și să știu ce pun pe față.
Folosesc doar ingrediente bio și chiar se vede o îmbunătățire. Totuși, am observat că atunci când mi-e rău de la fiere, pot să mă dau cu orice, că am pielea sub ochi nu ridată, ci pur și simplu creață! Hârtie creponată, nu alta!

Iată și mica mea colecție! :D

 

 În poza de mai jos sunt un demachiant și o cremă antiage.

Demachiantul e bifazic și conține apă de "Rozmarin" și ulei de "Luminița serii". Crema conține 10 ingrediente printre care: ulei de argan, ulei de camelia, extract de acmella, apă de lavandă, ulei de coacăze negre, ulei de ciste ladanifère și de morcov sălbatic.

Rețetele nu sunt creația mea, mă inspir de pe site-uri de specialitate. Nu au mirosul celor din comerț, atât de frumos, dar cui îi pasă?
Ieri mi-am făcut mască cu argilă, apă de trandafiri și câteva picături de ulei de "Luminita serii". Un vis, nu alta!
Cred că mi-am descoperit o nouă pasiune. N-am de gând să fac o obsesie legată de riduri, creme și-alte de-astea, dar recunosc, mă simt bine când fac ceva și pentru mine.
În altă ordine de idei... Treaba asta cu bătrânețea chiar e reală, nu? Chiar există, nu e basm. Chiar vine, tiptil-tiptil. Să trăim atunci! Să trăim cu tot sufletul și să ne bucurăm! Să încercăm, măcar.

Voi ce folosiți împotriva ridurilor? În special pentru zona din jurul ochilor.
Dacă vreți să împărtășiți, eu sunt nerăbdătoare să aflu lucruri noi.
Vă pup!
ella

Răsturnare de situație

      Probabil un titlu cam pretențios pentru ce am de gând să vă povestesc, dar mi-a plăcut cum sună. :D
Vă voi arăta un trandafir japonez, dar nu unul oarecare, ci unul buclucaș.
Îl am de peste 25 de ani și nu a înflorit niciodată. Întotdeauna a fost frumos, bogat, cu o "tunsoare" interesantă, dar fără flori. Mai mult, tuturor cărora le-am dat -la cerere- crenguțe din el, au avut parte de trandafirași înfloritori. Deci, el nu înflorește dar copiii lui, da. Și mai mult, în ultimii 2ani a stagnat. Nu i-a mai dat nicio frunza, nu i-a cazut nicio frunza, nu s-a ingalbenit nicio frunza. A incremenit săracul!

aici era în încremenire

Înainte de stagnare, am tăiat din el o crenguță pe care am  pus-o în apă, și după ce a făcut mustăți am plantat-o în același vas cu el. Dădea semne timide de dezvoltare, dar fix atunci am plecat pentru 3 luni, și l-am dus la vecina mea, care l-a ținut în frig. N-a avut ce face, sărăcuța, că dacă avea căldură pentru ea, avea și pentru trandafir... Așadar, peste 3 luni când m-am întors era neschimbat, nimic în plus, nimic în minus, și așa a rămas până vara asta, aproape 2ani, așa cum ziceam.
Vara asta m-am hotărât să-i schimb camera și ce să vezi? A explodat trandafirul! Și el si copilul lui. Încă aștept florile.

 

 

Domnișoara din poza de mai jos e Mihaela, colega de cameră a lui A. în primii ani de facultate. După un timp a renunțat la compania ei și a trimis-o acasă. Nu știu ce s-a întâmplat între ele. Cred că s-au certat de la fondu' de ten.

Treaba asta cu revigorarea trandafirului a fost ca o veste bună, venită fix atunci când te aștepți mai puțin. E ca atunci când îți pierzi orice speranță în legătură cu un lucru sau cu o situație, și fix când speri mai puțin, se întâmplă minunea. E ca atunci când se întâmplă ceva la care nici nu mai îndrăzneai să visezi.

E ca atunci când, cu mulți ani în urmă, după ce că de-abia ne ajungeam cu banii, se stricau toate ca pe bandă rulantă: uscătorul de păr, fierul de călcat, tv-ul, etc., deja era deprimant... Și, dintr-o dată, începe să meargă din nou becul de la frigider, bec care nu era ars dar care nu se mai aprinsese de cel puțin un an. Am văzut-o atunci ca pe o minune, ca pe un semn care zicea că era lucrurilor care se strică se sfârșește și că urmează vremuri bune. Așa a fost. Becul ăla mi-a aprins, de fapt, gândirea pozitivă și credința că va fi bine. Și a fost. Thank God!

Duminică binecuvântată!

ella

Handmade, coffee and pets

Cred că o să fiți de acord cu mine când spun că majoritatea, marea majoritate-cred eu, a creatoarelor de handmade sunt mari amatoare de cafea (cafengioaice) si iubitoare de animăluțe. Așa e, daca stai sa judeci dupa fotografii, in care de cele mai multe ori zăresti fie o pisicuta, fie un cățel, undeva in fundal sau in prim-plan, sau dacă nu, măcar o lăbuță, o codiță.
Despre faptul că multe dintre noi suntem cafengioaice, m-am lămurit pe deplin de curând, pe "Instagram". Cele mai multe poze cu lucrul in progress cuprind, pe lângă andrele/croșetă, bobina/ghemul și bucățica de lucru, o cană sau o ceașcă fistichie plină-ochi cu cafea. Cafea cu lapte, în cele mai multe cazuri, sau poate ceai cu lapte.
Ce să zic? Mă înscriu perfect: cafeaua îmi place mult iar pe animăluțe le iubesc.
N-am cățel sau pisică, dar îmi fac treaba și cu dânșii:

  Ghiocel și Suzana

 

De ceas cu cuc ați auzit, dar de ceas cu peruș?

Ghiocel

 Poză cu cana de cafea n-am, pentru că nu e fistichie, dar ea există. :)
Vă pup!
ella

Rampapapam!

Legătura dintre Dana Rogoz (Abramburica) si "Ella's Place".
Ma uit eu azi la Tv, lucru pe care l-am facut cam des in ultimele zile, si la o emisiune e invitata Abramburica. Abramburica povestește despre vacanțele făcute cu rulota, despre viața în camping, și brusc m-a cuprins un dor de vacanțele noastre în camping, vacanțe care au fost cele mai amuzante și pline de amintiri. Apoi, povestește Abramburica despre blogul ei, pe care-l consideră un fel de "acasă", și mi-am amintit că de-asta i-am pus blogului meu numele ăsta, "Ella's Place", pentru că am vrut un loc numai și numai al meu, fie el și virtual. Și uite așa m-a pălit dorul de blogul meu, dorul de scris și de împărtășit chestii. Chiar am lucruri frumoase de povestit, de acum și de altădată, chiar am poze frumoase de arătat și chiar existau oameni care "mă citeau" și mă urmăreau, și chiar dacă ar fi să fie D. singurul care citește ce scriu eu p'aici, o s-o fac chiar și așa.
Facebook-ul l-am închis acu' mai bine de-o lună. Ce bine e fără el! Deja mă obosea și mă enerva. Era amuzant atunci, la început, când jucam amândouă cu Ale "Farmville". Ce ne mai distram! Acum a devenit un loc în care oamenii se înțeapă, se văicăresc, își spală rufele în public sau se laudă. Își creează profile care nu prea au a face cu realitatea. Dezavantajul e că odată cu pagina personală, s-a închis și pagina de facebook, "Ella's Place", care îmi folosea.
Anul ăsta, până acum, a fost și cel mai urât dar și cel mai interesant din viața mea. Am trecut prin atâtea, prin câte n-am trecut, poate, în ultimii cinci ani la un loc. De-asta nici n-am mai vrut să scriu pe blog, pentru că simțeam că nu mai este nimic bun de scris. Dar apoi a fost și minunat. Despre partea minunată o să vă povestesc cândva. Curând.
Vă pup!

Poartă-n Cer