Psalmul 118:24

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!
Psalmul 118:24

Saturday, 7 September 2019

17 ani

Fac curățenie pentru că mă pregătesc să mă mut. Așa că, mai ales  pentru că nu o să iau tot cu mine, privesc cu mai multă atenție toate obiectele pe care le-am adunat de-a lungul timpului.
Pisica de mai jos am primit-o de la mama, când am împlinit 17 ani.


Pisica asta are o privire tare tristă. Poate că mama mi-a cumpărat-o pentru că pentru ea tristețea era o virtute. Un om adevărat, o femeie adevărată, era una tristă. De multe ori mă certa că sunt prea veselă si aproape de fiecare dată când râdeam cu poftă, îi cerea lui Dumnezeu, plină de teamă, să ne ierte. Era convinsă ca "râsul ăsta nu e a bună ". Mi se strânge inima când îmi amintesc de toate astea, pentru că mă gândesc cât e de trist. O iubesc pe mama. A fost o vreme, o bună bucată de vreme, când o idolatrizam. Mărgele de la gâtul pisicii au fost ale mamei, când era ea tânăra. Le-am păstrat, la fel cum am păstrat un nasture maro de la paltonul ei cu guler de blană artificială, neagră. Aș fi fost in stare să păstrez orice obiect care să imi amintească de ea, pentru că știam că mama poate să dispară oricând. Exact cum dispare un curcubeu. Mama are 70 si, slavă Domnului, nu a dispărut. În schimb, cu timpul, a dispărut frica mea și în parte a fost înlocuită cu ciuda de a fi trăit toată copilăria cu frică, la fiecare scrâșnit de roți de tren, la fiecare sunet de ambulantă, cu inimă cât un purice.
O iubesc pe mama. Aș vrea să o convingă cineva că tristețea nu e o virtute și că e ok sa te bucuri de viață. 

Thursday, 15 August 2019

Jurnal de vacanță

          L-am cumpărat în excursia pe care am făcut-o cu D. la începutul primăverii și de-atunci nu l-am mai folosit, deși am mai făcut mici ieșiri. Cred că am și uitat de el.


A fost o excursie tare făină! Simțeam amandoi nevoia să "fugim" un pic de acasă. Am mers in Oradea si la Felix. Am plătit un preț foarte mare la Felixarium, un preț pe care în mod normal nu l-am fi plătit, dar am zis că merităm si noi o dată. Nu-mi amintesc dacă am mai scris vreodată despre excursia aia. La Felixarium a fost superb! Impresia cu care am plecat de acolo a fost că oamenii care își fac veacul pe acolo sunt, în general, oameni triști, nu prea știu sa se bucure de ceea ce au. Ne-am dat seama la timp ca dacă ne mai minunăm mult și dacă nu ne potolim entuziasmul, o să ne dăm de gol... :)) Am mai văzut si un tataie burtos, cu părul alb, care săruta cu foc o fătucă de douăj' de ani. Tare aș fi vrut să îi zic vreo două... 😱
         Revenind la acest Jurnal de călătorie, în vacanță vreau neapărat să-l luăm cu noi. Am scris acolo lucruri mărunte pe care altfel cu siguranță le-am fi uitat. Am lipit si câteva poze. L-am rasfoit azi cu mare plăcere.
De când ma știu am fost aproape obsedată de ideea de a păstra amintiri... 😳




          De azi am mai început un jurnal. Unul personal, din acela în care scrii toate câte-ți trec prin cap, în care conversezi și cu Dumnezeu, ca și cum nu ți-ar ști deja toate gândurile, inclusiv pe alea pe care ai vrea să nu le știe nimeni, mai ales El...
Nu cred că aș fi reușit să trec cu bine de copilărie, adolescență și primii ani ai fragedei tinereți fără un jurnal. Cu toate astea, de vreo 15 ani, se pare ca sunt incapabilă să țin unul.
        Anyway, abia aștept vacanța! Mai tare decât o poate aștepta vreun copil, o aștept eu!!! 
        Știți ce mi-ar plăcea? Sau știți ce aș face daca aș putea? Aș cutreiera lumea în lung și în lat. Aș da pe-acasă o dată la câteva luni, ca să aerisesc și să îi aduc cadouri mamei mele. 
Vă pup!
ell@


Sunday, 11 August 2019

Gânduri

         Știți explozia de bucurie care începe vinerea, deseori de joi chiar, pe Facebook, prilejuită de apropierea sfârșitului de săptămână: „ieeei, a venit weekendul!!”?. Sau tristețea prilejuită de sfârșitul lui: „oooo, din nou Luni..!!”? Ei bine, multă vreme am fost în tabăra adversă! Se întâmpla pe vremea când principala mea ocupație era lucrul de mână și când încercam să fac ceva din asta. Pe vremea aia, ziua mea preferată era ziua de luni pentru că, după aproape două zile în care nu puteam să lucrez lucru de mână, îmi puteam relua activitatea favorită. Sâmbăta, de regulă, găteam pentru duminică, făceam curățenie, etc. Începuse să fie ziua care îmi displăcea cel mai tare... Uneori, îi invidiam parcă puțin pe cei bucuroși de weekend. Era ca și cum exista pe lumea asta un motiv de bucurie la care eu nu aveam acces... :)) Alteori mă gândeam că e tare trist să trăiești o săptămână întreagă cu speranța că cele cinci zile de muncă vor trece cât mai repede, ca să te poți, în sfârșit, bucura de o bucățică de timp. Ca și cum (e puțin exagerată comparația, poate...) ai aștepta să treacă mai repede viața ca să te poți bucura de pensie. Pentru mine fiecare zi era bucurie pentru că făceam în fiecare zi ceea ce îmi plăcea!
        Una peste alta, am ajuns să trăiesc și eu cu gândul la ziua de vineri, să mă bucur că vine, să oftez că mâine e luni... Nu e okay. Chiar nu e! Viața e și așa scurtă, tinerețea e și mai scurtă! Ar trebui ca fiecare om să poată să lucreze ceea ce îi aduce satisfacție și bucurie, munca ar trebui să fie o bucurie, o plăcere, pentru că ea ne ocupă cea mai mare parte a timpului. Ăsta e adevărul! E foarte important să-ți placă munca pe care o faci, să-ți placă colegii cu care, uneori, îți petreci mai mult timp decât îți petreci acasă, cu familia, să-ți placă locul unde muncești. De-asta e important să-ți găsești vocația (cu cât ești mai tânăr când se întâmplă asta, cu atât mai bine), de-asta e important să fii curajos și să îți urmezi visele.
         În altă ordine de idei... Nu mai știu unde am citit/auzit, de curând, că viața noastră e un drum sinuos pe care-l parcurgem uneori într-un ritm accelerat (mai ales în tinerețe, când vrem să realizăm multe), apoi mai frânăm, mai accelerăm, depinde de împrejurări, ca să ajungem la un moment când viața începe să fie o linie dreaptă cam așa: ----------------------, și parcă nu mai e nimic de făcut. Ai casă, o mașinuță, copiii-s la ale lor, și parcă (sună lugubru) nu mai ai nimic de făcut decât să aștepți sfârșitul. Trist! Trist, trist, foarte trist! Oricum, parcă-parcă m-aș afla și eu la începutul liniuței (deși n-am vârsta). Așa că, am de gând să ies din zona de confort, altfel decât am făcut-o când am mers la facultate. De data asta va fi drastic! Despre asta o să vă povestesc pe parcurs. O să fie amuzant. Și înfricoșător. Și ciudat! Dar dacă Dumnezeu e cu noi... De fapt ăsta e cel mai bun lucru pe care-l experimentez când ies din zona de confort: mă apropii de Dumnezeu mai mult, mă încred mai mult în El și viața devine, cumva, mai frumoasă.
        Înainte de a porni în noi aventuri, plecăm prima dată în concediu. Abia aștept!
Scriind toate astea mi-a venit un verset în minte: „Omul face multe planuri în inima lui, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte.”(Proverbe 19:21) Așa că, facă-se voia Lui!
     Ca să inchei pe un ton vesel, vreau să vă înștiințez că latura mea creativă se manifestă în cele mai ciudate moduri. Astfel, veți putea observa cât de perfect mi-am asortat, la serviciu, ținuta cu prânzul și agenda. :))


Vă pup! 😘😋



Tuesday, 6 August 2019

Bluza mea croșetată

De mult, de tare de mult, nu mi-am mai croșetat sau tricotat ceva. Am început bluza asta acum 6 luni (😳 !!) și am reușit să o termin doar acum.
Deși e croșetată și are un model destul de aerisit, nu e e o bluză subțirică. Firul are in compoziție merinos si acril. Cam fifty-fifty. Asta, ca să știți, e culoarea mea preferată, de la o vreme încoace.
Bluza o voi "inaugura", probabil, în concediu. Atunci. Dacă reușesc, fac poze ca să vedeți cum arată îmbrăcată.
E o postare scrisă pe telefon așa că... mă cam opresc aici. 😋





Pupici!!! 😘😘😘

Monday, 29 July 2019

Colțișor de Rai

       Haideți să vă mai arăt un loc frumos de la mine de-acasă!
Nu e fix-fix în orașul meu, dar e tot în Valea Jiului. Avem o mulțime de locuri frumoase aici! Din punctul ăsta de vedere suntem din plin binecuvântați.
Nu a fost o ieșire îndelung plănuită, ci mai degrabă una stabilită ad hoc. Ne era dor să mergem și mi-am dat seama cât de rar am ieșit în ultima vreme și cât de mult timp a trecut, când am văzut că nu mai știu ce să iau  și ce nu, sau cu ce să mă îmbrac. Bine-nțeles că am uitat să luăm sare! Asta e greșeală de începător! :)))





Puțin despre poza de mai jos...
După ce ne-a făcut mai multe fotografii, frate-mio vine cu aparatul foto, să mi le arate...
- No, sunt bune?
- Băăăăi, arăt ca o văcuță trântită în lanul de porumb!! :O
- Păi eu am vrut să îți zic, dar dacă așa îți place...
- Da' eu credeam că arăt ca o sirenă, gen Ariel... :)))

        După asta mi-am corectat postura și a ieșit pozica de mai jos: nici Ariel da' nici Ferdinand!

Cu mama



 




Sunt niște pensiuni draguțe în zonă, dacă sunteți interesați.
Locația: Valea de Pești

A se consemna că am adunat tot gunoiul, al nostru și chiar și al altora. Obiceiul ăsta (de a aduna și gunoiul altora) l-am căpătat de la fratele meu care întotdeauna când merge prin pădure culege, pe lângă bureți, peturile, dozele, și tot ce-i mai iese în cale.
Poze cu mititeii nu pun, să nu care cumva să vă ispitesc. Poate sunteți la cură. :))

CAM ASA CEVA... :))

Saturday, 27 July 2019

Ce mai fac...

        Au trecut doar 17 zile de la examenul de licență, dar mi se pare că a trecut mult mai mult, asta pentru că am făcut multe lucruri în timpul ăsta. Am făcut cam ce-mi doream să fac când nu puteam, pentru că trebuia să-mi pregătesc lucrarea de licență și să învăț pentru examen. Inițial îmi spusesem că atunci când o să termin cu tot, o să-mi iau un răgaz de vreo zece zile în care n-o să fac nimic (înafară de serviciu) și-o să lenevesc, o să stau degeaba. Ei bine, statul degeaba îmi dă timp să gândesc prea mult iar dormitul până târziu, sâmbăta, îmi dă dureri de spate. Așa că planul cu leneveala a căzut. În schimb am citi două cărți.
          Aceasta este prima carte, și am aflat despre ea de la Anca. Mulțumesc pentru recomandare!:*
O cumpărasem de ceva vreme dar doar acum am reușit să o citesc. Cartea este foarte, foarte bună. Am citit-o pe nerăsuflate. Mi-a plăcut enorm de mult!
Bunicii mei au trăit în perioada colectivizării (atunci se desfășoară acțiunea), au simțit-o din plin, și mi-au povestit foarte multe lucruri pe care le-am citit și în carte.


          A doua carte este una din cărțile mele de suflet. Acum am citit-o pentru a doua oară. Prima dată am citit-o cu câțiva ani în urmă. E foarte faină! 


         Am alte cărți care stau la rând, cuminți. E o plăcere să citești și altceva decât cursuri de economie, marketing, etc. Deși, trebuie să recunosc, mi-au prins foarte bine! Știu lucruri despre care altădată nu aveam habar.
        Apoi, am făcut dulciuri. Nu știu cum se împacă asta cu dorința mea de a slăbi un pic.. Adică știu prea bine. Văd, mai bine zis... :)) O să slăbesc în concediu, întotdeauna slăbesc în concediu, pentru că fac multă mișcare.
Mi-am cumpărat o formă de făcut „nuci”, pe care mi-o doream de mult și-am copt destul de multe. Acestea sunt umplute cu ganache de ciocolată. Pentru o parte din ele am făcut altfel de cremă care să reziste la drum, până la CJ. Astea-s mai bune. :P



Apoi am făcut brioșe de ciocolată.


Și înghețată de căpșuni de casă...


Iar asta este salata de vinete a lui D. Ornată de D.! D. al meu are talente ascunse din ce se vede!


Sunt puțin hyper, recunosc! :)))
Am visat la vremea când o să am timp pentru de toate și acum nu știu eu ce să mai fac de bucurie! Nu m-am apucat încă de croșetat dar fix ieri mi-am cumpărat un fir superb!! Superb!! Nu că n-aș avea fire... tot superbe. Și doar mi-am promis că nu-mi mai fac stoc de fire! Dar era superb. Când îl primesc, vi-l arăt.

Și-acum faceți și voi comparație: poza următoare versus pozele de mai sus. Acum îmi înțelegeți bucuria? :)))

 

Mâine dimi merg la Biserică. Apoi, după-masă mergem la iarbă verde cu ai mei (o parte din ei). N-am mai fost de tare mult timp împreună și numai ne-om trezi că trece vara și e iarăși iarnă. 
Înainte, când era și bunica, și Ale, iar D. nu pleca prin străinătățuri, mergeam foarte des la pădure. Ce ne mai distram!

Duminică binecuvântată să aveți!
ella

Saturday, 13 July 2019

Straja

          Azi am făcut o excursie, nu foarte lungă, dar suficientă cât să-mi încarc bateriile.
Am hotărât și că trebuie să fac mai multă mișcare, și nu că am hotărât eu neapărat, dar se impune! Iau proporții, încet dar sigur, și încep să scârțâi...
Toate activitățile pe care le fac: muncă, hobby-uri, etc., le fac șezând, așa că trebuie să contrabalansez cumva. Păi, sporturile nu mă încântă, dar îmi place să merg pe jos. Așa că o să încerc să merg cât mai mult pe jos. Azi am făcut 8 km. E puțin dacă faci sport, e mult dacă șezi toată ziua.
          Excursia asta era plănuită de mult, dar dimineață cerul era acoperit de nori iar șansele de ploaie erau de 70%. Eram tentată să zic să nu mai mergem niciunde pentru că sigur va ploua, mi-era și puțin lene, (de ce să nu recunosc?), dar apoi ne-am gândit că n-o să ne topim chiar dacă ne plouă. Când om fi devenit atât de sensibiloși?! Și-apoi, vorba lui D, când suntem în concediu ploaia niciodată nu ne determină să rămânem în cameră.


         Nu o fi Straja noastră cea mai „selectă” stațiune montană, nu o fi având ea prea multe de oferit oamenilor cu pretenții dar e frumoasă, și ce nu s-au priceput oamenii să facă, a făcut Dumnezeu: peisaje frumoase. Și e ieftină. Aaaa, și are și cele mai lungi pârtii din țară! Nu e atât de mult promovată cum sunt alte stațiuni și e mult mai departe de București decât Valea Prahovei dar, oameni dragi, cât timp petreceți voi în trafic ca să ajungeți în stațiunile de acolo, mai bine faceți un drum mai lung, mult mai lung, într-un trafic lejer și plăcut spre Valea Jiului.





         La straja este și un schit. În bisericuța de aici, sunt oameni care își oficiază cununia religioasă: în vârf de munte. Este și un tunel pictat pe care nu l-am mai pozat, dar care e foarte frumos.





DE LUAT AMINTE! 


          Pe ușa tunelului de care vă spuneam, într-un cui, atârnă o străituță momârlănească, mică, plină cu carduri ca acesta. Poți să iei unul (sau câte vrei) să îl citești dar apoi să-l pui la loc. Mi-a plăcut mesajul acesta pentru că e adevărat: atâta judecăm și condamnăm, dar suntem noi, oare, mai buni? Chiar azi citeam versetul în care Hristos spune „Eu sunt blând și smerit cu inima”... Gândiți-vă la asta: Hristos Isus, Dumnezeu din Dumnezeu, creatorul a tot și a toate, este blând și smerit cu inima, iar noi, frunze-n vânt, suntem aroganți și răi, neiertători și răzbunători...



Nu sunt plinuță, dar aici stau jos și-s îngrămădită... :))

          Am apucat să luăm și masa înainte de a coborâ. Dacă ar fi văzut aplicația care-mi numără pașii ce am mâncat, mi-ar fi luat înapoi vreo o mie de pași ! :)))

          Planul era să coborâm pe jos, dar după cum se vede din imagine,  ar fi fost o nebunie. Oricum de la telegondolă până acasă am mers prin ploaie, cu umbrelele, și a fost chiar amuzant! O mică parte din drum am făcut-o alături de un grup de elevi, care se îndreptau spre autocar. Proful lor sau Adultul lor, că nu știu sigur dacă le era prof, deși aducea a prof de sport, avea ceva music player mare-mare, cilindric, cu mâner, la care cânta muzica la maxim: manele, muzică de petrecere și, bine-nțeles, „Dacă ploaia s-ar opri” - Cargo. Copiii erau în extaz. Plus că au primit și o lecție de educație civică: dacă mergi la munte nu asculți păsărele, ci manele! :)))

Din cauza acestei ploi, am plecat.

Acolo, undeva jos, locuiesc eu.
          Pozele ce urmează sunt dedicate, în special, iubitorilor de pisici. Această căsuță este dotată, în total, cu 15 pisici și doi căței!
Din cauza ploii, pozele nu-s așa de bune. O să mă duc din nou într-o zi, dar nu știu dacă mai am ocazia să le văd așa frumos aliniate. Poate doar dacă mă duc pe ploaie.





Mie îmi cam convine că vremea s-a răcit, e mai bun aerul de respirat.
Vremea, după cum bine vedem, a luat-o razna și nu putem învinui pe nimeni altcineva decât pe noi. Serios, oameni buni, trebuie să ne mobilizăm și să încercăm să facem ceva. Ceva cât de mic.
Vă pup!

Monday, 24 June 2019

Uneori mi-aș dori să pot opri timpul

    Că viața e într-o continuă schimbare, n-am realizat până când au început să se petreacă schimbări, una după alta și, culmea, schimbări care nu mi-au plăcut.
Este o perioadă, destul de lungă, când copiii sunt acasă, cresc, și viața trece pe nesimțite, zi după zi, deseori în rutină: spală, calcă, fă teme, gătește, ședințe cu părinții, roșu-n gât, vacanțe, week-end-uri și sărbători, febră, cumpără hăinuțe, jucării... și-ai impresia, uneori, că ești într-un carusel care se tot învârte și nu se mai oprește. Din păcate, se oprește... Ai impresia - eu cel puțin așa am crezut, sau poate nici măcar nu m-a preocupat asta - că n-o să se termine niciodată.
Apoi, într-o zi copilul pleacă și-ai parte de prima schimbare majoră. Și de-aici în colo, toate se schimbă și se tot schimbă.
     Azi am fost pe la mama. Nu știu de ce, dar până nu de mult mama mi se părea nemuritoare. Poate pentru că bunica era veterana familiei, nu mi-am dat seama că și peste mama timpul a trecut.
     Or fi nemernicii ăștia de hormoni, zăpușeala de afară, cerul care nu e niciodată complet albastru și limpede ci mereu încețoșat, stresul cu ultimul examen - care în clipa asta mi se pare insignifiant și, de fapt, nu mi se pare, chiar așa e! Ce e un examen pe lângă alte lucruri? Nu știu care o fi cauza, dar am un plâns în mine cât globul pământesc de mare! Aș vrea să o pot băga pe mama în sufletul meu și să o țin ascunsă acolo.

Cu mama și fratele meu. Cu 35 de ani în urmă!