Psalmul 118:24

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!
Psalmul 118:24

Saturday, 7 October 2017

Adio, Florine!

          Noi, la școală, îi spuneam Florin. Colegii de muncă și familia, am văzut acum, îi spuneau Ionică, Ionel. Am fost colegi de liceu și am făcut naveta împreună în clasa a XII-a. Mi se pare că în perioada aia își pierduse unul dintre părinți. Dar ce îmi amintesc eu cel mai bine despre el, e că era blând, foarte blând.

sursa
           Vedeți voi, Florin a fost miner și Florin a murit pe nedrept la fel cum a murit și colegul lui, Iuliu, la fel cum mor toți minerii. Florin nu a participat la „mineriade”, deci ura e fără fond, în caz că îi trece cuiva prin inimă sentimentul ăsta. În perioada aia noi eram la școală, înghețam iarna  prin stații și făceam o navetă de 20 km, în niște autobuze vechi și pline până la refuz, la Petroșani, la Liceul Economic.
           
Sursa
          Pe Iuliu îl cunoșteam doar din vedere, dar o cunosc pe soția lui. O cunosc și mi se rupe sufletul gândindu-mă la durerea din sufletul ei. Am văzut-o în primele imagini transmise la televizor, în curtea minei, i-am văzut disperarea, frica, și am sperat că se înșală, că instinctul o înșală și că totul se va termina cu bine. Nu a fost așa. Adio, Iuliu!

         Tot la televizor l-am văzut pe tata lui Ghiță și pe Sorina, soția lui, în curtea minei.  Nu știau nimic, nimeni nu le-a dat nicio informație. Câteva ore bune am crezut că Ghiță e unul dintre cei trei prinși de surpare. M-am rugat să nu fie. Mă gândeam la Sorina și la cei patru copilași, dintre care două gemene sub un an. Nici Ghiță nu a fost la „mineriade”. Era prea tânăr. Era copil...
Ghiță a scăpat. Domnul să te scape de mină, Ghiță!

         Unii dintre cei care urmăriți cât de cât acest blog, știți că din când în când rămân singură, pentru că soțul meu, miner ieșit la pensie, pleacă la muncă în străinătate. Mi-e greu, mi-e dor și de cele mai multe ori în primele săptămâni după plecarea lui sunt cam deprimată. Într-una din zilele mele proaste, am ieșit să mă plimb, și-am luat magazinele „second-hand” la rând. Într-unul din magazine, un domn din București (am aflat ulterior), în jur de 60 de ani, îmbrăcat în haine de vacanță (pantaloni scurți de doc crem, pălărie de soare) vorbea la telefon: „Da, sunt foarte cuminți. Omenește nu se poate pricepe cât sunt de cuminți. Le-au curățat locurile de muncă și i-au cumințit.” Și tot continua să explice cât suntem noi de cuminți și de docili. Nu m-am putut abține să nu merg la el și să-l întreb dacă a fost și înainte la noi, când aveam locuri de muncă, ca să vadă dacă suntem cuminți sau nu. Mi-e ciudă, ciudă, ciudă, că m-a bufnit plânsul în fața arogantului.
                Hei tu, Arogantule, nicio șansă să citești un blog de handmade, dar totuși, vreau să îți spun unde să-i cauți pe minerii care au participat la mineriade! Caută-i prin toaaată România, de unde au fost aduși de comuniști cu zeci de ani în urmă, să muncească în mine. Caută-i la tine la țară, caută-i prin Moldova, prin Oltenia, peste tot! Caută-i prin Spania, Italia și Anglia! Caută-i prin București! Neapărat caută-i prin București!!! Du-te întreabă-l de ei pe Cozma aka Luceafărul Huilei (îmi vine să vomit!!!) mare vedetă la televizor, care ne-a făcut numai rău. Dacă crezi că cei care locuiesc acum în Vale sunt minerii pe care îi urăști tu și de care te temi tu, te înșeli! Au plecat cei mai mulți la fel cum au venit și de unde au venit.
 
               Douăzeci și trei de ani am trăit cu frică. Rareori, eu și soțul meu, am îndrăznit să ne despărțim supărați, pentru că adânc, în subconștient, știam că s-ar putea să nu ne mai vedem. L-am așteptat în fiecare zi cu ochii pe ceas. Dacă întârzia puțin, deja îmi creștea pulsul și mă mutam în fereastră, să-l aștept. Dacă întârzia mai mult, o sunam pe Marcela, sau pe nevasta lui Cipri, sau pe altcineva, să întreb dacă ai lor au ajuns acasă. Dacă întârzia mai mult, sunam la mină, iar când îl vedeam în capătul străzii că apare, cu mersul obosit, îi mulțumeam cu lacrimi Domnului că mi l-a adus și de data asta cu bine acasă.
             A trecut prin pericole pe care mi le-a povestit doar după ce a ieșit la pensie, ca să nu mă sperie. I-am văzut de nenumărate ori spatele plin de tăieturi și de zgârieturi, de la cărbunele și pietrele care cădeau peste ei, în mină. I-am văzut de atâtea ori ochii obosiți, plini de praf de cărbune, ochișorii mei iubiți. Nu mă mângăia pe obraji ca să nu mă zgârie, așa niște bătături avea. Era atât de obosit încât atunci când dormea, Alexandra, mică fiind, putea să sară pe el că tot nu-l trezea.
De multe ori avea coșmaruri cu mina și striga în somn...
     Într-o zi i-a dus Cozma la grevă, la Petroșani, iar șutul ăla li s-a trecut „nemotivat”. A pierdut atât de mult la salariu din cauza aia, încât nici bani cât să plătim rata la mobila de bucătărie nu a luat. Ne-am împrumutat și-apoi ne-am tot împrumutat, și cu greu am scăpat...
     Eram necăsătoriți când i-a dus Cozma, încolonați, 20 km pe jos de la Lupeni la Petroșani, la... altă grevă. Treceau pe lângă blocul mamei mele și, mi-a povestit mai târziu, că îi era frică că o să-l văd de pe balcon, așa negru, acoperit cu cărbune, și n-o să-l mai vreau.
          Ultimii ani au fost din ce în ce mai grei. Se muncește în condiții inumane, și asta v-o spun eu, Ela, nu un canal de știri, nu un lider politic sau de sindicat, și e purul adevăr. Sunt locuri în mină unde minerii trebuie să meargă pe burtă, atât de tare s-au lăsat galeriile. Galeriile sunt susținute de stâlpi de fier care... nu există. Ca să facă rost de ei pentru a face galerii noi, minerii sunt puși să scoată stâlpii de la galeriile vechi și să-i refolosească, operațiune foarte periculoasă. În momentul în care ai scos stâlpii aceia, tot „tavanul” poate veni peste tine. Așa se lucrează! Nu au unelte, nu au materiale și sunt amenințați tot timpul. Acestea sunt doar mici exemple.
          Din mine s-a furat tot ce se putea fura. Să nu credeți că au furat minerii... Toți directorii, toți șefii, toți liderii de sindicat, toți s-au îmbogățit. Toți au furat cât au putut. Toți au case, cabane, mașini. Până și nenorocita aia de cantină avea două intrări: una pentru șefi, alta pentru mineri.
          Noi am rămas captivi aici. Pe banii pe care i-aș lua din vanzarea unui apartament in Vale, nu-mi iau nici un coteț într-o zonă mai bună din țară, așa că... Încercăm să ne propulsăm copiii. Îi trimitem la universități bune, (cum? numai noi știm...) sperând că vor reuși să își facă o viață acolo, în orașe mai dezvoltate, mai bune, mai frumoase, cu mai multe posibilități. Unii reușesc, alții nu. Cei care nu reușesc, se întorc. Unii chiar în mină.
         Soțul meu și-a pierdut tatăl când avea doar 7 ani. Explozie în mină. A fugit cât a putut de mină, dar până la urmă tot acolo a ajuns. Tatăl lui vitreg l-a luat cu el la muncă, și acolo a rămas mai bine de 20 de ani.
Mi-ar trebui zeci de postări să vă povestesc cât a fost și este de greu aici.
         Îmi aduc aminte cum m-am dus la mină cu Alexandra în spate (avea vreo 3 ani) și cu bunica, fluturând stegulețe, ca să-l vedem pe Emil Constantinescu, președintele țării pe atunci, care a venit să ne promită câte în lună și în stele. Și l-am crezut...

         Dragă Florin, dragă Iuliu, pentru voi e prea târziu. Tot ce pot să mai fac e să promit că ori de câte ori vă voi întâlni soțiile și copilașii pe stradă, o să le ofer un zâmbet cald și o vorbă bună, că dacă vreodată o să am ocazia să fac ceva pentru ei... m-aș simți onorată.
        Dragi români, TREZIȚI-VĂ!!!!!!!!!!!

Mai multe despre surparea de la mina Lupeni puteti citi aici si aici





Sunday, 1 October 2017

Un pește înaripat


"Pe peretele din spatele lui era agățată o litografie, pe care o vedeam pentru prima oară, reprezentând un pește cu aripi. Peștele nu părea prea fericit de faptul că purta o pereche de aripi. Probabil că nu știa cum să le folosească”.

          Este un fragment din cartea pe care o citesc acum, „În căutarea oii fantastice” de Haruki Murakami.
Nu știu dacă e bună sau nu, pentru că sunt doar la început, dar citind fragmentul de mai sus, m-a fulgerat un gând: dacă suntem și noi dotați cu ceva ce nu știm să folosim sau folosim greșit? Cum ar fi?
Imaginați-vă: un pește cu aripi care habar nu are că are capacitatea de a zbura suuuus, în văzduh. Poate și-ar dori să zboare, dar nu știe că poate. Cum ar fi dacă, de exemplu, am afla că nu știm, de fapt, să ne folosim ochii sau urechile? Alt exemplu, cât se poate de real: unii nu știu să-și folosească creierul! Alții nu știu să-și folosească inima. Sau mâinile. Eu sunt convinsă că în noi zac puteri nebănuite pe care nu le folosim, printre care: puterea de a face bucurii, puterea de a încuraja, puterea de a salva vieți (de ce nu?), puterea de a însenina zile, vieți, frunți. Dacă acum, în viața asta, nu îndrăznim să facem lucruri mari, atunci când?! E cam unica noastră șansă.
Cred că ar trebui să ne auto-evaluăm cu seriozitate și să ne descoperim puterile ascunse, „accesoriile” , „aripile”, cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare și să le folosim cu îndrăzneală.
Trăim cu frica de a nu deranja, cu frica de a nu greși, cu frica de a nu fi respinși sau cu frica de a nu ne face de rușine. Frică peste frică, dar cu curaj când o să trăim?
Vă pup cu drag!



Sunday, 24 September 2017

Pisicuțe mărgelate, mâțe și mâțișoare

     Cineva m-a rugat să-i fac niște cercei funny, și-așa au apărut mâțele mele.
Sunt făcute tot din mărgele japoneze Toho, și chiar nu mă așteptam să iasă așa drăguțe.
Pentru persoanele care se tem de pisici negre, fac fără probleme și pe orice altă culoare.
Hehe, chiar am o prietenă pe FB care are o pisicuță albă cu un ochi albastru și unu verde. O să fac așa o pereche. Ce ziceți, merg drept la țintă cu ei sau nu?  😜
Fără prea multe cuvinte, voilà mâțucile mele, plus încă câteva perechi de cerceluți.
V-am pupat! 😘😘😘

Mâțulici



Vulpițe roz

Christmas is coming soon :P

Cap de lemn :D

Cercei cu piatra naturala, roșie

Cercei cu Amazonite

Tuesday, 19 September 2017

Veselie întruchipată. 😊

           Cred ca am cel putin câteva seturi, fie croșetate cu ață, cu margele sau tricotate, pe care le-am denumit ”Veselie”, și asta pentru că pentru mine culoarea e sinonimă cu veselia. Dacă aș crede în vieți multiple, aș fi convinsă că într-o viață anterioară am fost papagal sau curcubeu. În alta cățel, clar! „Homo sapiens” nu știu dacă am mai fost, că parcă nu prea am experiență. Asta dacă aș crede în vieți multiple.

           Setul este compus dintr-un colier și două brățăruci, croșetate pe fir rezistent de bumbac, cu mărgele japoneze „toho”.
Culorile sunt: culorile curcubeului, ale primăverii 🌷, ale verii 🌞 pluuus ale toamnei 🍁🍂 și ale iernii ❄️❄️❄️. Așa, ca să acoperim toaate anotimpurile!
Mărgeaua mare, de la una dintre brățări este din piatră naturală, Amazonit. 💎
Închizătoarea colierului este pur și simplu frumoasă: o libelulă   și-o floricică. 


 

 

 

 

Vă pup!
P.S. Și un cadouaș muzical.




Friday, 15 September 2017

Aventura mea la Oncologie - partea a II-a si ultima.

      Păi, așa cum e de înțeles, a fost o experiență traumatizantă, cap-coadă, de care Dumnezeu m-a trecut, nu cu bine ci cu foarte bine. Chistul meu nu a fost altceva decât un chist foarte mare cu o formă ciudată, amplasat într-un loc nepotrivit, motiv pentru care a fost interpretat inițial drept altceva.
Dumnezeu e bun și nu contenesc să spun asta, și să-i fiu recunoscătoare, pentru că totul putea fi altfel...
Totul a fost traumatizant începând cu drumul. Am plecat de acasă pe la 1 noaptea, ca să ajungem cât mai devreme în Cluj. Drumul a fost ca-n filmele de groază: deasupra șoselei plutea un strat de ceață, care venea în rotocoale. Mașina, care tocmai fusese în service, a început să scoată un zgomot urât, care din când în când se oprea, doar cât să ne păcălească, ca apoi să înceapă din nou. Aproape tot drumul am ascultat o singură melodie, care a rămas melodia mea de suflet.
Ajunși în Cluj, am găsit destul de repede Institutul, (pe-atunci nu cunoșteam mai deloc Clujul) dar am găsit foarte greu un loc de parcare, în apropiere. Am intrat înăuntru, la parter, la fișier. Eram noi și încă o doamnă, care era foarte bine informată, și ne-a spus că numai bine am ajuns, pentru că apoi o să fie cozi imense acolo. Așa a și fost.
     Doamna asta a mea, era foarte sigură pe ea, foarte înfiptă, părea foarte stăpână pe ea și pe situație, și spre deosebire de mine, era singură. Eram sigură că e o patroană, ceva. Avea ojă vișinie la unghii și mani/pedi proaspăt făcute, se vedea. Ne-am împrietenit imediat și așa am rămas până în ziua de azi: prietene. Vali, o să-i spunem așa, este unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am întâlnit în viață. Era foarte supărată pe doctorița la care mersese la control cu sfințenie, din 3 în 3 luni, și care a asigurat-o de fiecare dată că e totul ok cu nodulul de la sân, până acum, ultima dată când i-a spus că are cancer. Era singură pentru că meseria soțului ei e de așa natură încât e plecat cu lunile. Așa singură a trecut prin tot: operații, chimio, radiații (sau cum s-or numi), controale, analize. A luptat ca nimeni alta și a scăpat. Sunt convinsă că optimismul și firea ei bătăioasă au ajutat-o mult. Mai bine de un an, după operațiile noastre, am fost ca două surori. Vorbeam zilnic la telefon și eram la curent cu tot ce se întâmplă cu ea. Am petrecut Crăciunul și Revelionul împreună, pe... internet, ea într-un capăt de țară, eu în altul. Toate astea în condițiile în care am stat împreună în salon doar vreo 5 zile, și ne-am revăzut când eu am mers la control iar ea la a 2-a operație. În spital se leagă unele dintre cele mai trainice și adevărate prietenii, așa cred.
    Apoi vreau să vă povestesc despre Ildiko. Ildiko era foarte frumoasă, avea părul lung, și era cu câțiva ani mai mare ca mine. A venit la o zi-două după noi. Era împreună cu fiica ei de 18 ani. Ne-a tulburat povestea ei. A aflat că e bolnavă când era în ultimul stadiu. A scos credit și a mers în Ungaria la spital. Cei de acolo nu au vrut să îi facă nimic pentru că au spus că nu mai au ce face. Aici, cu chiu cu vai a primit-o un doctor, care chiar din prima zi a chemat-o pe fiica lui Ildi pe hol să îi spună ceva. După câteva minute, fiica intră plângând. Ildi o întreabă ce are, noi o întrebăm ce are iar ea ne răspunde: „Doctorul a zis că mai bine plecăm acasă pentru că nu mai are ce să îți facă.” Dar Ildi vroia să se facă bine, pentru că mai avea două fete, dintre care una la grădiniță, așa că a insistat să îi facă biopsie, ca să facă chimio și tot ce mai trebuie, poate-poate se face bine. Ildi vroia puncție, dar nimeni nu a ascultat-o și au tăiat-o. La vreo două zile, din cauza stresului a făcut și o semipareză, i s-a strâmbat gura... Fiica ei s-a întors acasă, pentru că Ildi odată internată, ea trebuia să stea singură la pensiunea unde aveau o cameră închiriată, și nu a vrut. Cred că mintea ei de copil vroia doar să fugă departe de atâta durere și suferință.
Ce o durea pe Ildi mai tare decât boala? Singurătatea și faptul că a fost respinsă. Tatăl fetiței ei mai mici, le părăsise. A venit la ea acasă în momentul în care a auzit că e bolnavă, să o vadă, dar speriatul a păstrat distanța. Probabil era printre ultimii pământeni care nu aflase că boala asta nu e transmisibilă... Asta a durut-o enorm. După câteva zile de spitalizare, Ildi a plecat, foarte slăbită și singură. D. a dus-o la gară. Am păstrat legătura. A făcut chimio, a încercat și un tratament alternativ, iar de ziua mea a murit. Fix de ziua mea.
      Apoi este Lucreția. Lucreția mai avusese boala cu câțiva ani în urmă, la un sân. Acum boala revenise la celelalt sân. În timp ce Lucreția era internată la Cluj, fiul ei se lupta cu aceeași boală, în Austria. O mamă e mamă în orice situație, îl încuraja și era tare pentru el, iar ea nu se plângea niciodată. Le auzeam conversațiile la telefon: „Da, dragul meu, ai dreptate, la tine e mult mai rău, mult mai complicat, la mine nu e cine știe ce. Am mai trecut eu prin asta!”. Fiul Lui Lucreția a murit în Austria iar ea a supraviețuit.
     Mai sunt atât de mulți oameni pe care i-am cunoscut în cele două săptămâni petrecute acolo, către care îmi zboară gândul din când în când.
Era o femeie tânără care venise să se opereze la sân și care era îngrozită, pentru că soțul ei murise în urmă cu câteva luni de cancer. Dumnezeu a ajutat-o și e bine.
 Era un cuplu: o femeie micuță cu soțul ei înalt, se plimbau des împreună pe holul lung. Ea nu mai avea păr, doar un fel de puf pe cap, iar el o mângâia tot timpul pe cap. Pe fața ei nu se mai citea nimic, pe fața lui era multă durere și deseori lacrimi.
Era alt cuplu: el stătea la pensiunea din apropiere, ea în spital. Venea zilnic la ea, dar venea băut. Probabil era modul lui de a face față problemei, dar pe ea o necăjea foarte tare.
Erau doi soți din Galați, învârstă. Ea era la a zecea operație și era convinsă că de data asta nu o să mai scape. Venise cu hainele de înmormântare în geamantat, ca să aibă cu ce o îmbrăca soțul ei după operație. Dumnezeu a ajutat-o și a plecat cu bine acasă, să se bucure de copii și nepoți. O vreme am păstrat legătura.
     Hai și una amuzantă: înainte de operație, cât încă eram apte, eu, Valeria și Lucreția, am ieși la plimbare în pijamale. Eram nebune și nu ne păsa. La urma urmei era posibil să murim, cum să ne mai pese de „ținută”.
Cu toată durerea și tristețea ce ne înconjura, am reușit să râdem, să glumim, să facem haz de necaz.
     Spitalul, cred că este printre puținele locuri unde poți vorbi deschis, și cei mai mulți oameni vorbesc, despre Dumnezeu. Uneori, cred că Dumnezeu e mai prezent într-un salon de spital decât într-o Biserică.
     Cel mai înfricoșător moment a fost cel de dinaintea anesteziei. Mi-am dat seama că eu, practic, n-o să mai fiu acolo sau că o să fiu complet neputincioasă. Mi-am dat seama că s-ar putea să nu mă mai trezesc. L-am rugat pe Dumnezeu să fie El acolo, și să mă vegheze. Mi-am întors privirea spre asistentă și am întrebat-o „O să fie bine, nu?”.
    Ce mă amuză, e povestea Valeriei, care a intrat în sala de operație în timp ce eu eram încă acolo, dar operația se terminase, bine-nțeles, și-mi spune că asistenta trăgea de chestia aia pe care o aveam în gură și pe care-mi încleștasem dinții, și striga „Mihaela, dă-i drumul! Hai, dă-i drumul!”.  M-am trezit la Reanimare și am început să plâng pentru că nu știam unde sunt și mă trecea groaznic de tare pișu! 😂
     Am foarte multe amintiri de acolo, și am învățat foarte mult. A fost o experiență care m-a schimbat complet. Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat este acela că, oricât de iubiți am fi, oricât de mulți prieteni și oameni dragi am avea în jurul nostru, sunt momente în viață când rămâi singur. Singur cu Dumnezeu. De-asta e bine să-L cunoști, ca să poți să-L recunoști, să-I simți prezența, în clipele grele, de teamă și singurătate. Omul care-l are pe Dumnezeu, nu e niciodată singur.



Vă îmbrățișez cu drag!

Saturday, 9 September 2017

Aventura mea la "Oncologie"

      Sincer, mi-a trebuit ceva timp să scriu cuvântul care începe cu „O” din titlu. Încă mi se face greață când îl pronunț. Mi se face pielea de găină când îl văd scris pe ușa unui cabinet.
      Întreaga poveste s-a petrecut acum mai bine de 5 ani, și nu știu ce mi-a venit să scriu despre asta, acum.
      Totul a pornit de la un banal chist ovarian de 3cm, care apoi a ajuns la 6 cm, apoi, la următorul control, la care am mers foarte încrezătoare, sigură fiind că am scăpat de el, mi s-a spus că are 10cm și că nu arată bine deloc. Doctorița mi-a spus că ar fi bine să-l chem și pe soțul meu în cabinet. Am înlemnit. Ne-a spus că, citez, „e un cancer plecat de pe loc” și că trebuie să merg cât mai repede la un control de specialitate în Cluj, Timișoara sau București, unde este mai convenabil pentru noi. Mi-a mai spus că dacă mă hotătăsc pentru Cluj, îmi dă numărul de telefon al unui medic foarte bun, plecat de la noi, din Vale, căruia dacă îi spun că sunt de aici, mă va primi. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet.
Îmi aduc aminte cu ce eram îmbrăcată, îmi aduc aminte vremea din ziua aia: era soare, era frumos, îmi amintesc cu ce prieteni ne-am întâlnit, îmi aduc aminte totul ca și cum ar fi fost ieri. La întoarcere, eram dărâmată. Nu-mi amintesc dacă am plâns sau nu, dar știu că tot drumul, pe mașină, mă gândeam cum  să-i dau lui Ale vestea asta. Aveam senzația aia stranie că visez, că privesc totul din afară și că ceea ce se întâmplă nu poate fi real. În mintea mea, brusc, s-a făcut liniște. L-am rugat pe D. să nu-mi spună nimic. Să tacă.
      Îmi amintesc de seara aia. Ne-am rugat toți trei. M-am rugat și atunci chiar am plâns. Am plâns ca un copil. I-am spus lui Dumnezeu că nu înțeleg de ce mă trece prin asta, dar că-L rog din tot sufletul, dacă tot trebuie să o fac, să fie cu mine, să fie peste tot cu mine, să mă ajute și să nu mă lase.
Negam cu vehemență prezența acelei boli în corpul meu și refuzam cu încăpățânare să cred că o am. Eram hotărâtă să nu o am.
      A doua zi l-am suna pe Doctor. Mi-a răspuns, i-am spus care-i problema și mi-a spus să vin săptămâna viitoare, marți.
      Acum eram mai liniștită. Știam că până marți pot fi fericită. Până marți sunt acasă. Până marți sunt cu ai mei, în casa mea, în patul meu. Până marți sigur-sigur nu am cancer. Până marți pot să mă bucur, de marți în colo... vedem. Prezentul era frumos: era primăvară, era soare și vreme bună, aveam un soț și un copil frumoși și buni, un cățel ca niciunul altul, nu mă durea nimic, mă simțeam bine. În „prezent” aveam tot. Poate ziua de marți nu o să vină niciodată. Nici nu s-a născut încă.
      Au fost singurele zile din viața mea în care am știut cu adevărat ce înseamnă să trăiești clipa, să trăiești în prezent, să fii ancorat puternic în prezent. Singura perioadă din viața mea în care pur și simplu trecutul și viitorul nu existau. Trecutul nu mai conta absolut deloc, iar viitorul nu mă ademenea deloc. Nu știu dacă o să mă credeți sau nu, dar au fost zile fericite. Mi-am petrecut cel mai mult timp pe-afară, cu Ale și cu D. M-am bucurat de soare, de parcuri, de bănci. De fiecare masă pe care am luat-o împreună și de fiecare îmbucătură de mâncare. M-am îmbrăcat fix cum am avut chef, fără să-mi pese.
      Mi-am dat seama că fiecare dimineață în care deschid ochii, e a mea. A mea! Fiecare zi în care Dumnezeu mă trezește, e a mea. Fiecare oră, fiecare clipă. Nu a vecinilor, nu a colegilor, nici a societății, nici a neamurilor, nici măcar a soțului meu. E viața mea, darul lui Dumnezeu pentru mine, și trebuie să o trăiesc cum consider eu că e bine, și singurul către care trebuie să privesc ca să văd dacă e bine sau e rău ce fac, e doar Dumnezeu.
     Iar pe El, pe Dumnezeu, L-am simțit atât de aproape, cum nu L-am mai simțit din copilărie. Îi simțeam prezența la fiecare pas, oriunde. Aveam senzația că dacă întind mâna rapid, pe neașteptate, L-aș putea atinge, atât e de aproape. Pe El: Cel mai bun, Cel mai iubitor, Cel mai milostiv, Cel mai puternic, Cel care face miracole.



Sper să revin și cu continuarea. Curând, nu peste cinci ani. 🙃

Thursday, 7 September 2017

Ella + Regimul Ohsawa = eșec total

    Cred că am aflat despre regimul Ohsawa în urmă cu vreo 4-5 ani, și-mi doream să-l încerc încă de atunci.  Mi-a reamintit de el cineva pe Facebook, și cum până acum nu a fost nicodată momentul potrivit să-l țin, ce moment putea fi mai bun decât momentul în care am rămas singură acasă și nu trebuie să gătesc pentru nimeni? Știți deja că-mi vin fel de fel de idei când rămân singură.
Se spune despre regimul acesta (și cred că e adevărat) că aduce foarte multe beneficii, printre care: detoxifică organismul, îl reechilibrează, scade colesterolul și multe altele. La un simplu search veți găsi o mulțime de site-uri cu informații.
     Mi se părea relativ simplu de urmat, pentru că poți mânca pe săturate. Mei, hrișcă, orez, grâu și sare grunjoasă, astea sunt alimentele permise. Mi-am făcut eu calculul: orezul nu e preferatul meu dar merge; hrișca e atât de lăudată de colegele mele din Basarabia încât sigur trebuie să fie bună, grâul... e grâu iar meiul, cică-l mâncau dacii, făceau mămăligă din el, deci trebuie să fie ceva de capul lui. Rețete sunt multe, tot pe net. Am pornit voinicește spre primul magazin de produse naturiste și mi-am cumpărat de toate.
Ca să  nu vă țin în suspans, am rezistat doar două zile din zece. Și am aflat chestii despre mine care nu-mi plac. A fost ca o palmă.
     Am citit experiențele altor persoane care au ținut regimul și mi se părea ciudat că au avut pofte în primele 2-3 zile. Eram convinsă că mie n-o să mi se întâmple, pentru că eu nu-s pofticioasă. Până nu o să încercați un regim din acesta cu hrană cu gust fad, nu o să vă dați seama ce binecuvântare e mâncarea pe care o mâncăm, ce privilegiu să poți mânca fructe și legume, să bei o cană de ceai aromat, să mănânci o supă gustoasă. Mi-am dat seama că de multe ori mănânc că mi-e poftă, de una sau de alta, nicidecum foame. Mi-am dat seama că mănânc mult prea repede, și nu pentru că mi-e foarte foame, ci pentru că îmi place gustul mâncării și sunt lacomă. Nu savurez deloc mâncarea! De ce, oricât de foame mi-a fost, terciul de hrișcă sau grâu nu l-am mâncat foarte repede? Pentru că mâncam de foame, să-mi satisfac o necesitate fiziologică, nu pentru că îmi plăcea.
   În prima zi am mâncat turtițe din grâu, cremă (vorba vine) de orez, fiertură de hrișcă, sărățele din făină integrală și apăăăă, care era cea mai bună! La sfârșitul primei zile, visam la o supă de legume: caldă, colorată, gustoasă. Și o tocăniță cu multă ceapă.😋
Foame nu mi-a fost deloc, doar poftă. Cerealele acelea sunt foarte hrănitoare, deși am mâncat cantități mici. Hrișca nu îmi place deloc. Nici meiul. Sper să nu se supere dacii pe mine! Nici basarabenii.
     A doua zi dimineață nu-mi era foame deloc, deși de felul meu mă cam trezesc cu foamea-n gât, vorba românului. Cafeaua nu e admisă în regim, și am avut grijă să nici nu am vreun strop în casă, ca să nu fiu ispitită, dar tânjeam să beau ceva cald așa că am băut o cană de apă caldă (chiar mai spunea cineva că a băut apă caldă de dorul ceaiului). Știu că sună cam aiuristic ca din prima zi să-ți fie greu fără mâncarea cu care ești obișnuit, și că poate ar părea mai logic ca aceste „doruri” să apară după câteva zile de mâncat doar cereale, dar e ceva ce nu se poate înțelege decât dacă încerci pe pielea ta.
În ziua aceea am avut de umblat pe la spital ca să-mi fac controlul necesar pentru preschimbarea permisului, iar spitalul cu pricina e la 20 km depărtare, pentru că la noi la spital, pe lângă multe altele, nu avem nici neurolog. Conștientă fiind că dacă mi se face foame n-o pot stâmpăra cu un covrig sau altceva, mi-am luat câteva turtițe de grâu cu mine și o sticlă cu apă. Toată treaba cu spitalul a durat muuuult mai mult decât mi-am imaginat. Plecată de la 7 dimineața de acasă, m-am întors doar pe la 3 după-masă. Am moflăit eu vreo două turtițe dar numai cu gândul la gustul lor îmi trecea foamea. M-a apucat o durere cruntă de cap, iar când am ajuns acasă m-am aruncat în pat și am adormit direct. În viața mea nu m-a durut capul ATÂT de tare. Seara mi-am făcut o supă super simpă de legume, gândindu-mă că o să mă scape de durerea de cap. Nici vorbă. Doar a doua zi dimineața am scăpat de ea. Capul m-a durut că am mâncat foarte târziu și insuficient. Dacă eram acasă, și mâncam o fiertură, cu siguranță n-avem nimic.
Așa s-a încheiat regimul meu!
     A fost ca o „trezire”. M-a făcut conștientă de multe lucruri pe care nu aș vrea să le uit. Îmi imaginez câte poți învăța despre tine dacă îl ții toate cele zece zile!  Mi-am dat seama, printre altele, cât de nerecunoscătoare sunt când mă plâng că... „aș mânca da' nu știu ce” sau când mă văicăresc că „m-am săturat! nu mai știu ce să fac de mâncare!”. Până acum n-am fost conștientă cu adevărat de mulțimea de arome și gusturi, de toate bunătățile cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu. Acum privesc altfel mâncarea. După doar 2 zile.
     Poate cândva o să încerc să-l țin din nou, dar momentan, mi se face rău doar când deschid ușa dulăpiorului în care sunt depozitate pungile cu cerealele respective.
Ca să reușesc, cred că ar trebui să fiu foarte motivată, hotărâtă, și să stau foarte bine cu moralul. Acum, știind despre ce e vorba, poate mi-ar fi mai ușor, dar neapărat cu niște antrenament psihic înainte. 🙃 Pe de altă parte, avân deja un eșec la activ, s-ar putea să fie mai greu să încerc din nou. Cred că aș putea ține o dietă cu legume fierte. Există? Sau legume fierte și compot. 😂
Am citit relatarea cuiva care l-a ținut de 4 ori!!! Tot respectul! Altcineva l-a ținut 5 zile. Mai multe persoane au reușit zece zile. Deci, se poate. Beneficiile sunt multiple. Voință de fier să fie!