Pom-Pom

         Hello!
         Acum că a mai trecut euforia absolvirii, revin încet-încet la ale mele. Foarte încet, pentru că de luni începe sesiunea (ultima!) și apoi, după încă câteva săptămâni, examenul de licență.
Știu, festivitatea înaintea examenului de licență a fost ca și cum am fi mâncat desertul înaintea felului principal, dar a fost buuuun, un desert extrem de bun!
        Ca temă pentru o nouă postare am avut mai multe idei. Am avut de ales între a vă povesti despre evenimentele deosebite care au avut loc anul acesta în familia noastră, despre ce trăznăi plănuiesc să fac mai departe, în viață, acum că facultatea se termină, sau puteam să vă spun povestea degetelor mele de la picioare. Nu, nu, n-ați citit greșit, este o poveste inspirată din fapte reale! :)))
Dar despre toate astea, în alt episod!
        Mi-e tare dor de lucrul meu de mână! Nici nu știu cu ce o să continui când o să reîncep (pentru că o să fac asta la un moment dat!): cu mărgeluțele mele toho, cu mărgelele de lemn (sigur!), o să croșetez, o să tricotez? Dar până când o să am din nou timp de toate astea, colectez imagini, modele, idei, de toate felurile! Ar fi amuzant ca după ce am adunat modele de tricotat, croșetat, mărgelit, să mă apuc de cu totul altceva.
       Azi vreau să vă arăt câte minunății se pot face cu... pom-pom-la-plural, oricare ar fi pluralul acela. :))

Sursa tuturor acestorimagini este Pinterest.

Am avut și eu o idee cu pom-poni (!?) la un moment dat:

 Ce mică era Ale! 

        Am o grămadă de ghemulețe mici și de resturi de ațe cu care cred că aș face multe chestii simpatice. Mi-am salvat și multe imagini cu scheme de culori, pentru când mă părăsește inspirația. Oooo, și am un sac (S-A-C!) de fire cumpărate anul trecut, în concediu, croșete și ace fără număr și o poftă mare, mare de a-mi folosi mâinile.

Ei, ce părere aveți? 

Vă pupic!

Ia uitați ce mi s-a întâmplat!

          Scriu povestioara  asta nu pentru alt motiv, ci doar ca să dovedesc că, într-adevăr, viața poate fi uimitoare. 

        Poate mi s-a întâmplat doar mie, poate om fi mai mulți, dar uneori ajungem într-un moment în viață în care ne spunem: “de-acum în colo, asta este!”. Și motivele sunt multe: ori ne zicem că suntem prea bătrâni, ori că nu ne mai duce capul, ori că e prea târziu, și tot așa. 100% eronat! Sună ca decupat din cărți, dar chiar e adevărat: noi ne limităm singuri! Noi și nimeni și nimic altceva!

          Oricât l-aș iubi pe Octavian Paler, nu pot fi de acord cu el atunci când spune că „Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată”. Sunt mai degrabă de acord cu Tom Robbins, care spune că „Niciodată nu e prea târziu să ai o copilarie fericita”.

          Soarta - cum spun  unii dintre noi, sau destinul – cum spun alții (or fi sinonime?), eu voi spune că Dumnezeu, pentru că în El cred, ne poate duce în locuri și în situații pe care nu ni le-am imaginat nici în cele mai îndrăznețe visuri. Suntem capabili de mult mai mult decât ne imaginăm, trebuie doar să ne dorim cu adevărat  să se întâmple „ceva” și lucrurile se pun în mișcare. Trebuie să fim dispuși să depunem efort,  să ne aventurăm puțin în necunoscut,  chiar dacă suntem temători, să acceptăm din capul locul că s-ar putea să avem parte și de eșec. Pe scurt, trebuie să fim curajoși! Știți întrebarea aia „Ce-ai face dacă nu ți-ar fi frică?”? Ar trebui să ne-o punem zilnic, poate așa am fi conștienți de cât de multe ratăm din cauza fricii, poate ne-am enerva pe ea, pe frică, și măcar din când în când am încerca să-i facem în ciudă!

          Îmi doresc ca povestioara asta pe care am trăit-o eu în ultimii 3 ani și jumătate  să dea, poate, curaj cuiva. Dacă eu am putut, oricine poate. Dacă mi s-a întâmplat mie, se poate întâmpla oricui. Chiar trebuie să privim viața ca pe o călătorie imprevizibilă. La fiecare cotitură te poate aștepta ceva surprinzător. E-adevărat, se întâmplă și multe lucruri triste, dar se pot întâmpla și multe lucruri frumoase.

          Totul a început în ACEASTĂ SEARĂ cu un pervaz enervant, pe care între timp l-am și înlocuit! :))

Unsprezece luni mai târziu eram AICI, după ce am trecut prin niște faze:

Primul pătrar sau pătrat, cum doriți.. :))

Al doilea pătrar (eu nu sunt Luna deci am câte pătrare vreau, deși în general am colăcei!).

Pătrarul trist...

Și finalul fericit:

 

 De undeva, din mulțime, vă salut și eu!

Naveta, Apa și Săpunul

          Sunt navetistă de foarte mult timp, cu mici întreruperi. În ultimii aproape trei ani am făcut naveta aproape zilnic. Prefer maxi-taxi pentru că e mai ieftin, pentru că, pe de o parte, e mai relaxant neavând grija parcării și pentru că șofatul nu e tocmai plăcerea vieții mele. Fac naveta cu mașina mea în special vara, când te îndoaie mirosul din maxi-taxi. Și aici voiam să ajung...
Am făcut naveta în liceu, am făcut naveta în copilărie când în fiecare sâmbătă, după școală, mergeam să îmi petrec weekend-ul cu bunicii mei, dar nu-mi amintesc să fi fost oameni atât de... mirositori.

          De fapt, în copilărie, singura care parfuma autobuzul, cred că eram eu. Să vă explic! Bunica avea în beci un butoi mare, în care, în fiecare toamnă, punea varză la murat. Eu, pe perioada iernii, în fiecare duminică când mă întorceam de la bunici, trebuia să aduc varză murată acasă. Mamăăă, ce rușine-mi era când mai auzeam câte un om întrebându-se cu voce tare „oare ce miroase așa urât?”. Nu știam cum să mai dosesc plasa de rafie în care era ligheanul roșu, de plastic, al bunicii mele, plin cu varză. Îl mai punea, draga de ea, și într-o pungă cu 1 leu (știți pungile de 1leu!) dar din nefericire nu era suficient. Nu exista folie alimentară, nici caserole cu capac și nici pungi cu 1 leu nu aveam tot timpul.
 Să nu mai zic că uneori, ca să-mi fie mai ușoară plasa, îmi punea varza doar în pungi, care uneori aveau o găurică mică-mică-miiiccăăăă dar suficient de maaare cât să treacă zeama în plasa de rafie, iar de acolo, pe la colțul plasei să cadă suav, în liniște, câte un pic, și încă unul, și încă unul, și tot așa, până coboram...
Nu știu cum era pe la voi, dar pe vremea aia, pe la noi, nu prea exista „nu vreau!”. Dar când am crescut puțin mai mărișoară m-am răsculat! :)) N-am mai vrut să fiu cărăușul de varză murată al familiei mele! Bunica a avut un șoc, dar m-am ținut tare pe poziție. La sosirea acasă a avut mama un șoc, când n-am prezentat varza la control. Ooo, ce copil rebel! Ce obrăznicătură! Cred că toate prietenele maică-mii au fost informate despre apucăturile mele de catâr. Dar am scăpat de cărat varză!
        Am foarte multe amintiri legate de autobuze și navetă, dar una doare rău de tot când îmi vine în minte.  Aveam 17 ani jumate. În împrejurări deloc fericite a trebuit să mă mut de tot la bunicii mei. Aveam 2 sacose: una cu manuale și caiete, alta cu haine. Fratele meu care avea 7 ani jumate m-a condus în stația de autobuz. Era cu bicicleta lui, care mai-nainte fusese a mea. Plângea și mă ruga să nu plec. Eu plângeam și încercam să îi explic că nu am cum să rămân. A venit autobuzul, am urcat, era înghesuială, cum era mai tot timpul. Îl vedeam cum plânge pe trotuar, eu plângeam în autobuz. O femeie începe să țipe la mine „Vezi, tâmpito, că-mi rupi ciorapii!”. Am început să plâng și mai tare. Nu știu dacă m-am mai simțit vreodată atât de singură pe lume ca atunci.
Copilăria mea a fost foarte legată de autobuze. La fel și adolescența.
         Lăsând tristețurile la o parte, oare de ce miros oamenii mult mai „colorat” ca înainte? Sau poate aveam eu nasul înfundat în copilărie? :)) Cred că acum mâncăm mult mai mult „junk food” și adunăm mult mai multe toxine în corp și alea miros atât de urât. Sau nu ne spălăm?
Eu de vreo 7 ani folosesc doar piatră de alaun și face față cu succes. Bunicii mei veci nu au folosit antipespirante dar nu au mirosit niciodată. E un mister... Bine, se spălau, aia e clar! :))
Vă pup!