Și până la urmă, viața e frumoasă...

Am tot felul de perioade. Anul trecut, pe vremea asta, am avut o perioadă pe care aș putea s-o numesc "perioada ghimbir" pentru că am băut mult, mult ceai cu și de ghimbir. Am avut o pasiune pentru ghimbir. Mă făcea să mă simt bine, îmi încălzea stomacul și, habar n-am de ce, mă simt bine când simt cald în stomac. După, a urmat "perioada Clementina". Într-o seară am desfăcut o clementină pe stradă, că n-am mai avut răbdare până acasă, și întreaga mea copilărie a dat năvală peste mine, cu mirosul ei de citrice, de Crăciun fericit și de bunici ca doi îngeri. Uite de-asta o perioadă am mâncat multe clementine, în speranța că mirosul lor o să aducă copilăria înapoi, sau măcar pe bunicii mei. Mi-era tare dor de bunica mea care cu scurt timp în urmă plecase. Anul ăsta, sau mai exact acum, sunt în perioada "cacao cu lapte". De mult, de muuult n-am mai băut cacao cu lapte, nu știu de ce. Cred că pur și simplu am uitat de ea. Într-o seară, nu de mult, când aveam chef de ceva dulce dar n-aveam nimic în casă, mi-am amintit de cacaua cu lapte. Culoarea ei și mirosul, gustul, îmi aduc aminte de diminețile din vremea școlii. Dimineața, când ne trezeam, ibricul cu lapte cu cacao era deja pe aragaz, și omleta cu brânză în tigaie, totul pregătit. Cineva avea grijă să fie toate gata pe când ne trezim...
Ziua de azi mi-am petrecut-o cu mama și fiica mea. Cu mama fizic iar cu fiica mea la telefon. Toate trei.
I-am pregătit micuței "pachețel". Ditamai sacoșa. Am vrut s-o răsfățăm, pentru că ne e dor de ea. I-am făcut bunătăți, am strecurat tot felul de surprize, bunica i-a făcut fetei găluște cu prune și salam de biscuiți, a donat din porția proaspătă de zacuscă, și sirop, și dulceață. Am mers, amândouă cu mama, mândre de sacoșa noastră burdușită cu de toate, la autogară, 20km mai hacana, ca să o expediem. Am povestit pe drum, am văzut o nuntă supradimensionată de rromi cu bani mulți, am ascultat muzică la radio. Am stat la povești și în autogară, unde am așteptat aproape o oră. În timpul ăla ne-a sunat și D. apoi Ale din nou și, culmea!, deși ne despart sute și mii de kilometrii, cumva, azi, am fost împreună, foarte aproape unii de alții.
Am dus-o apoi pe mama la cofetărie și mi-am amintit că parcă ieri mă ducea ea pe mine la cofetărie.
Pentru mine asta e fericirea: să poți să râzi din tot sufletul, să mergi la cofetărie și să îți tihnească, să te sune copilul și să-l auzi fericit, entuziasmat, mulțumit, să-ți spună cineva "nu mai pot de dorul tău", să ai familie, să ai pace. Dumnezeu e bun.
Rămăsese să vă povestesc despre "competențe" dar vedeți cum e? Cu cât trece timpul și te îndepărtezi de momentul respectiv, cu atât e mai greu să povestești. De-aia e bine să scrii "la cald". Oricum, n-am uitat ce emoții mari am avut. Am mers singură-singurică și, ca să-mi ușurez situația și să nu dârdâi de emoții 40 de minute pe maxi-taxi, am mers cu mașina, ca să mă stresez în legătură cu locul de parcare și alte de-astea, care să-mi țină mintea ocupată și să constituie un stres mai mic. :)) După ce am ajuns în curtea liceului "m-am lipit" și eu de niște copii, am intrat în vorbă. La un moment dat, doamna Directoare ne-a dat drumul în școală cu condiția să nu facem gălăgie, după care a adăugat că "nu în privința doamnei îmi fac probleme", doamna fiind eu. :)) Ne-am dus intr-o sala de clasă, pentru că mai aveam de așteptat cam o oră. Am început să povestim (eu și copiii), să ne cunoaștem, le-am povestit cum era Liceul pe vremea mea, ei mi-au povestim cum e pe vremea lor. Am și râs. Ce-am mai râs! Când apărea câte un elev nou, ceilalți îl informau: "doamna e din comisie". Mă salutau respectuoși. La un moment dat mi-a scăpat un "vaaai, ce emoții am!!!", la care unul dintre elevii care nu știau ce-i de fapt cu mine acolo, exclamă "dacă dvs aveți emoții, noi ce să mai zicem?!", la care am pufnit toți în râs: "Doamna dă bacul ca și noi, nu e din comisie". A fost amuzant. Pe perioada "bacului" ne-am împrietenit, și tare bine mă simțeam când mă striga dimineața gașca mea de noi prieteni "Săru'mâna! Ce faceți, doamna? Ați învățat?". La germană n-am prea știut, dar i-am surprins la informatică. Nu știam exact la ce să mă aștept, mi-era frică de sprâncene ridicate critic din partea profesorilor. Am pățit doar o fază mai nasoală, cu o profesoară care a ținut dinadins să mă aducă în centru atenției, când eu încercam să mă fac mică, dar până la urmă nu m-am făcut de râs, din moment ce am avut media cea mai mare din liceu... :)) Restul au fost mai mult decât drăguțe. Una dintre ele m-a pus să-i promit că voi merge la facultate după ce iau bacul, dar i-am spus foarte hotărâtă că nu pot să-i promit, pentru că n-am de gând să fac asta. Acum trebuie s-o caut să-i spun că m-am răzgândit.
M-a impresionat discuția dintre două fete, pe care am auzit-o fără să vreau:
"-Ai emoții?
-Da...
-Mie nu-mi pasă. Dar tu de ce ai emoții? Te ceartă dacă nu-l iei?
-I-am promis bunicului meu că-l iau și nu vreau să-l supăr.
-De ce? Îți dă bani?
-Nu. Mama e plecată la muncă iar eu locuiesc singură. Peste zi merg la bunicii mei să mănânc, și bunicul m-a rugat să învăț, să-l iau. Nu vreau să-l supăr.
-Vezi? Măcar tu ai pentru cine să-l iei, îi pasă cuiva. Eu n-am pentru cine să-l iau."
Aveam plânsul în gât. Mă vedeam pe mine cu mulți ani în urmă, pierdută-n spațiu. Îmi venea să mă duc să-i spun că mie îmi pasă, dar mă gândeam că o să creadă că-s nebună. Oricum, până la urmă am avut o mică discuție ca-ntre fete. A doua zi când m-a văzut mi-a zâmbit larg și m-a salutat "Saluuut!". Nu știu ce a făcut, dacă l-a luat sau nu, dar cred că o să fie bine.
Data viitoare o să vă povestesc despre cum m-a făcut pe mine Harap-Alb să plâng... :))

Azi e Duminică. Duminica ar fi bine să mergem la Biserică, sau măcar să ne gândim la Dumnezeu mai mult decât în celelalte zile.
"Apropiati-vă de Dumnezeu, si El Se va apropia de voi."
(Iacov 4:8)

Vă pup cu drag!
Ela

P.S.