Și până la urmă, viața e frumoasă...

Am tot felul de perioade. Anul trecut, pe vremea asta, am avut o perioadă pe care aș putea s-o numesc "perioada ghimbir" pentru că am băut mult, mult ceai cu și de ghimbir. Am avut o pasiune pentru ghimbir. Mă făcea să mă simt bine, îmi încălzea stomacul și, habar n-am de ce, mă simt bine când simt cald în stomac. După, a urmat "perioada Clementina". Într-o seară am desfăcut o clementină pe stradă, că n-am mai avut răbdare până acasă, și întreaga mea copilărie a dat năvală peste mine, cu mirosul ei de citrice, de Crăciun fericit și de bunici ca doi îngeri. Uite de-asta o perioadă am mâncat multe clementine, în speranța că mirosul lor o să aducă copilăria înapoi, sau măcar pe bunicii mei. Mi-era tare dor de bunica mea care cu scurt timp în urmă plecase. Anul ăsta, sau mai exact acum, sunt în perioada "cacao cu lapte". De mult, de muuult n-am mai băut cacao cu lapte, nu știu de ce. Cred că pur și simplu am uitat de ea. Într-o seară, nu de mult, când aveam chef de ceva dulce dar n-aveam nimic în casă, mi-am amintit de cacaua cu lapte. Culoarea ei și mirosul, gustul, îmi aduc aminte de diminețile din vremea școlii. Dimineața, când ne trezeam, ibricul cu lapte cu cacao era deja pe aragaz, și omleta cu brânză în tigaie, totul pregătit. Cineva avea grijă să fie toate gata pe când ne trezim...
Ziua de azi mi-am petrecut-o cu mama și fiica mea. Cu mama fizic iar cu fiica mea la telefon. Toate trei.
I-am pregătit micuței "pachețel". Ditamai sacoșa. Am vrut s-o răsfățăm, pentru că ne e dor de ea. I-am făcut bunătăți, am strecurat tot felul de surprize, bunica i-a făcut fetei găluște cu prune și salam de biscuiți, a donat din porția proaspătă de zacuscă, și sirop, și dulceață. Am mers, amândouă cu mama, mândre de sacoșa noastră burdușită cu de toate, la autogară, 20km mai hacana, ca să o expediem. Am povestit pe drum, am văzut o nuntă supradimensionată de rromi cu bani mulți, am ascultat muzică la radio. Am stat la povești și în autogară, unde am așteptat aproape o oră. În timpul ăla ne-a sunat și D. apoi Ale din nou și, culmea!, deși ne despart sute și mii de kilometrii, cumva, azi, am fost împreună, foarte aproape unii de alții.
Am dus-o apoi pe mama la cofetărie și mi-am amintit că parcă ieri mă ducea ea pe mine la cofetărie.
Pentru mine asta e fericirea: să poți să râzi din tot sufletul, să mergi la cofetărie și să îți tihnească, să te sune copilul și să-l auzi fericit, entuziasmat, mulțumit, să-ți spună cineva "nu mai pot de dorul tău", să ai familie, să ai pace. Dumnezeu e bun.
Rămăsese să vă povestesc despre "competențe" dar vedeți cum e? Cu cât trece timpul și te îndepărtezi de momentul respectiv, cu atât e mai greu să povestești. De-aia e bine să scrii "la cald". Oricum, n-am uitat ce emoții mari am avut. Am mers singură-singurică și, ca să-mi ușurez situația și să nu dârdâi de emoții 40 de minute pe maxi-taxi, am mers cu mașina, ca să mă stresez în legătură cu locul de parcare și alte de-astea, care să-mi țină mintea ocupată și să constituie un stres mai mic. :)) După ce am ajuns în curtea liceului "m-am lipit" și eu de niște copii, am intrat în vorbă. La un moment dat, doamna Directoare ne-a dat drumul în școală cu condiția să nu facem gălăgie, după care a adăugat că "nu în privința doamnei îmi fac probleme", doamna fiind eu. :)) Ne-am dus intr-o sala de clasă, pentru că mai aveam de așteptat cam o oră. Am început să povestim (eu și copiii), să ne cunoaștem, le-am povestit cum era Liceul pe vremea mea, ei mi-au povestim cum e pe vremea lor. Am și râs. Ce-am mai râs! Când apărea câte un elev nou, ceilalți îl informau: "doamna e din comisie". Mă salutau respectuoși. La un moment dat mi-a scăpat un "vaaai, ce emoții am!!!", la care unul dintre elevii care nu știau ce-i de fapt cu mine acolo, exclamă "dacă dvs aveți emoții, noi ce să mai zicem?!", la care am pufnit toți în râs: "Doamna dă bacul ca și noi, nu e din comisie". A fost amuzant. Pe perioada "bacului" ne-am împrietenit, și tare bine mă simțeam când mă striga dimineața gașca mea de noi prieteni "Săru'mâna! Ce faceți, doamna? Ați învățat?". La germană n-am prea știut, dar i-am surprins la informatică. Nu știam exact la ce să mă aștept, mi-era frică de sprâncene ridicate critic din partea profesorilor. Am pățit doar o fază mai nasoală, cu o profesoară care a ținut dinadins să mă aducă în centru atenției, când eu încercam să mă fac mică, dar până la urmă nu m-am făcut de râs, din moment ce am avut media cea mai mare din liceu... :)) Restul au fost mai mult decât drăguțe. Una dintre ele m-a pus să-i promit că voi merge la facultate după ce iau bacul, dar i-am spus foarte hotărâtă că nu pot să-i promit, pentru că n-am de gând să fac asta. Acum trebuie s-o caut să-i spun că m-am răzgândit.
M-a impresionat discuția dintre două fete, pe care am auzit-o fără să vreau:
"-Ai emoții?
-Da...
-Mie nu-mi pasă. Dar tu de ce ai emoții? Te ceartă dacă nu-l iei?
-I-am promis bunicului meu că-l iau și nu vreau să-l supăr.
-De ce? Îți dă bani?
-Nu. Mama e plecată la muncă iar eu locuiesc singură. Peste zi merg la bunicii mei să mănânc, și bunicul m-a rugat să învăț, să-l iau. Nu vreau să-l supăr.
-Vezi? Măcar tu ai pentru cine să-l iei, îi pasă cuiva. Eu n-am pentru cine să-l iau."
Aveam plânsul în gât. Mă vedeam pe mine cu mulți ani în urmă, pierdută-n spațiu. Îmi venea să mă duc să-i spun că mie îmi pasă, dar mă gândeam că o să creadă că-s nebună. Oricum, până la urmă am avut o mică discuție ca-ntre fete. A doua zi când m-a văzut mi-a zâmbit larg și m-a salutat "Saluuut!". Nu știu ce a făcut, dacă l-a luat sau nu, dar cred că o să fie bine.
Data viitoare o să vă povestesc despre cum m-a făcut pe mine Harap-Alb să plâng... :))

Azi e Duminică. Duminica ar fi bine să mergem la Biserică, sau măcar să ne gândim la Dumnezeu mai mult decât în celelalte zile.
"Apropiati-vă de Dumnezeu, si El Se va apropia de voi."
(Iacov 4:8)

Vă pup cu drag!
Ela

P.S.

Începutul

Toate au un început, și îmi aduc aminte clar când a început să-mi încolțească mie ideea asta în cap. A fost într-una din serile de anul trecut, când îmi plângeam de milă, dacă vă mai amintiți, cum stau eu singură cu perușii mei și "ard" curentul. Despre seara asta e vorba. :))
D. era plecat pe meleaguri străine, și întotdeauna când e el plecat îmi vin tot felul de idei. E adevărat că e greu să fii singur, dar am observat că, pe de o parte, îmi prinde bine. Am timp să fiu doar eu cu mine, fără nicio altă influență, să mă observ și să mă redescopăr. Vaaai, nici acum n-am reușit să vă povestesc aventura mea prin gările Germaniei, de acum 2 ani! Deși a fost o călărorie cu trenuri, a fost, de fapt, un pic de călătorie pe calea cunoașterii. Autocunoașterii. Știu că sună pompos dar asta a fost.
Când sunt singură sunt mai curajoasă și mai îndrăzneață. Mai curajoasă pentru că știu că nu am pe cine mă baza, așa că trebuie să mă pot baza pe mine.
Deci, mi-a încolțit nebunatica idee cu "bacul" dat cu un sfert de secol întârziere, dar sincer, așteptam și un semn de Sus, o confirmare, un sprijin, și undeva, în adâncul sufletului, simțeam că le am. Vă rog să mă credeți, parcă peste tot mă loveam de cuvântul ăsta, "bac": la radio (deși nu era sezonul), la TV, apoi, într-o duminică la Biserică, în timpul predicii, nici nu știu cum s-a ajuns să fie vorba despre examene, și despre cum nu trebuie să ne facem griji de capacitatea noastră de memorare, de exemplu, pentru că dacă Dumnezeu vrea să ne ajute să reușim, o să reușim, trebuie doar să avem încredere. Am rămas mută, pentru că unul dintre principalele mele motive de îngrijorare era puterea mea de concentrare foarte scăzută la vremea aceea.
Era ca și cum "cineva" îmi transmitea: "mergi înainte că o să fie bine".
I-am comunicat lui D. ideea mea, cu emoții, trebuie să recunosc, și am hotărât să rămână totul doar între noi doi deocamdată, pentru că nu eram suficient de sigură pe mine încât să fac față descurajărilor venite de la cei din jur.
Îi scrisesem deja Învățătoarei mele, așa cum am povestit în postarea trecută, și așteptam răspunsul. Mi-am zis: dacă nu-mi răspunde, o las baltă. Mi-a răspuns și a fost un răspuns mai frumos și mai plin de încurajare decât speram. Deja se gândise la toate: "o prietenă de-a mea o să îți arate cum să înveți la română, domnul XYZ o să te ajute cu matematica". S-a îngrijit de tot.
Lui D. încă nu-i venea să creadă. "Chiar o faci?", a fost prima întrebare pe care mi-a pus-o după ce ne-am văzut prima oară, după luni de zile. El a fost unul dintre foarte puținii oameni care știa cât de complexată am fost tot timpul ăsta că nu am și io diplomă din'aia galbenă. :)) Mi-a cumpărat hărți și caiete, rigle și creioane, cărți și culegeri. Rar se întâmpla să se întoarcă de afară fără să aibă în buzunar un pix pentru mine. Mi-a cumpărat cel mai frumos și mai scump creion mecanic pe care l-a găsit în partea asta de țară. :)) Mă aștepta când ieșeam de la mate cu plăcintă caldă și banane, ciocolată, apă, căldură în mașină. A fost o experiență frumoasă, pe care am trăit-o împreună. D. a fost susținătorul meu, omul care mi-a forțat mâna atunci când am vrut să renunț, pentru că au fost și zile când am vrut să renunț, când mi se părea o prostie și o copilărie, când eram copleșită de alte griji iar ceea ce făceam eu mi se părea o tâmpenie fără rost.
Deci, dacă te bate capul să te avânți spre ceva ce ți se pare greu de realizat, greu de trecut, un fel de Everest, poți s-o faci. Dacă eu am putut, oricine poate. E adevărat, e mult mai ușor dacă ai un sprijin, pe cineva care să te susțină, și dacă nu ai pe nimeni, mă ofer voluntar (nu glumesc!). E la fel de adevărat că trebuie să ai încredere în tine și neapărat în Dumnezeu. Și - musai!- trebuie să fii perseverent: chiar dacă tocmai ai aruncat caietul cu eseuri cât colo, de i-a zburat coperta, te duci fain-frumos și-l aduni de pe jos, și o iei de la capăt.
Data viitoare o să vă scriu despre "competențe", despre emoțiile pe care le-am avut având în vedere că am trecut prin toată perioada examenelor singură (D. a fost din nou plecat) și-o să vă povestesc despre prietenii pe care mi i-am făcut.
Vă pup cu drag,
Ela

De azi sunt studentă cu acte-n regulă

Viața e scurtă și trebuie să facem de toate. De toate bune, de preferat. Studentă n-am mai fost niciodată. Am fost și sunt mamă și soție, am fost elevă, ospătăriță cu mult, mult timp în urmă, apoi confecționer [am căptușit geci pentru Armani. Eee? :))], am fost vânzătoare, am fost fotograf - cel mai mișto lucru pe care l-am făcut în viața mea și locul meu preferat de muncă. Pozam în studio dar și la școli și grădinițe. Am pozat, probabil, mii de copii, le-am prelucrat albumele de sfârșit de liceu, de sfârșit de gimnaziu, le-am "scos" coșurile, fetelor le-am făcut tenul "silk and smooth", am făcut felicitări pentru grădinari și cei din clasele mici, pentru 8 martie, Paște și Crăciun. Cel mai și cel mai mult îmi plăcea să pozez la grădiniță. Mă umpleam acolo de toată fericirea din lume. Ștergeam năsucuri, aranjam bretonele, ridicam izmene, pupam năsucuri, făceam poze și eram fericită. A trebuit să renunț pentru că am devenit alergică la soluțiile din laborator și am făcut astm, o luasem razna cu munca, exageram, și am simțit că dacă nu mă opresc, mor. A fost o decizie grea, dar așa am simțit atunci. Dacă regret? Uneori. Reușisem să economisesc câte ceva și așa mi-am cumpărat mașina de tricotat. Am zis că o să iasă ceva, dar nu a fost așa. Încă mai sper, dar nu mai sunt naivă.
Treaba cu studenția nu a fost "premeditată". Cu o lună în urmă nici prin cap nu-mi trecea. Cu o lună în urmă nici diplomă de bac nu aveam. Da, așa e, nu aveam! Când am terminat liceul, din motive foarte întemeiate, am zis că-l amân un an, și uite așa au trecut, nici mai mult nici mai puțin de 25 de ani! :)) L-am amânat, apoi m-am căsătorit, apoi a apărut copilu', apoi am avut nevoie de una și de alta și a trebuit să muncim, și cine a mai avut timp de învățat? E-adevărat că-n fiecare an când se anunța la TV că începe "bacul" aveam o strângere de inimă. Ce m-a apucat tocmai acum? M-a apucat pentru că viața mea a luat-o așa de tare razna, și am avut așa o perioadă grea și nebună încât trebuia neapărat să schimb ceva, să fac ceva la fel de nebunesc și greu ca tot ce mă înconjura. M-am rugat mult timp lui Dumnezeu să mă ajute să fac ceva cu viața asta, să îi dau un sens, să fac ceva, să-mi dea un semn, să-mi indice o direcție, și "mi-a venit" ideea asta. I-am scris dragei mele învățătoare, între timp devenită profesoară, o figură importantă a copilăriei mele, și am întrebat-o ce să fac, am șanse? Mi-a răspuns că problema mea e că nu am încredere în mine, dar e convinsă că îl iau. Detalii despre cum a decurs totul, despre cum a fost să învăț după atâta timp, despre oamenii care m-au ajutat, o să dau în alte postări, poate cuiva o să-i fie de folos, poate cineva are nevoie de încurajare, poate cineva vrea să facă treaba asta și crede că e imposibil. Imposibilul nu există, mai ales dacă îl ai pe Dumnezeu de partea ta.
La facultate am intrat cu 9.18. Cred că o să iau bursă. :)) Azi am fost să îmi confirm locul.
D. m-a pus să-i promit că îmi cumpăr ceva bun după ce termin, ca să mă răsplătesc. Păi mă las eu rugată?

Feliile de tort s-au evaporat în timp ce scriam postarea. Mai am Ișlerul.
"Lumânăricile" cu baterii le-am cumpărat pentru că sunt fan lumânărici, dar Ghiocel, perușul meu, face alergie de la lumânări. Pare a fi astmatic, ca mine, dar cu lumânările astea o să fim fericiți amândoi. Cartea mi-am cumpărat-o pentru că am chef să citesc ceva bun după tooooaaate eseurile alea la Limba Română pe care a trebuit să le învăț și care mi-au scos peri albi!
Ale e happy, D. e happy, dar din păcate amândoi sunt departe de mine, și nu prea am avut cu cine sărbători, dar sărbătorim noi când ne-om întâlni.
Na, acum că v-am povestit-o și pe asta, o să fiu din nou întrebată de cârcotași de ce trebuie să pun pe net tot ce fac. De-aia! Poate cuiva îi e de folos.

Vă pup!
ella