Naveta, Apa și Săpunul

          Sunt navetistă de foarte mult timp, cu mici întreruperi. În ultimii aproape trei ani am făcut naveta aproape zilnic. Prefer maxi-taxi pentru că e mai ieftin, pentru că, pe de o parte, e mai relaxant neavând grija parcării și pentru că șofatul nu e tocmai plăcerea vieții mele. Fac naveta cu mașina mea în special vara, când te îndoaie mirosul din maxi-taxi. Și aici voiam să ajung...
Am făcut naveta în liceu, am făcut naveta în copilărie când în fiecare sâmbătă, după școală, mergeam să îmi petrec weekend-ul cu bunicii mei, dar nu-mi amintesc să fi fost oameni atât de... mirositori.

          De fapt, în copilărie, singura care parfuma autobuzul, cred că eram eu. Să vă explic! Bunica avea în beci un butoi mare, în care, în fiecare toamnă, punea varză la murat. Eu, pe perioada iernii, în fiecare duminică când mă întorceam de la bunici, trebuia să aduc varză murată acasă. Mamăăă, ce rușine-mi era când mai auzeam câte un om întrebându-se cu voce tare „oare ce miroase așa urât?”. Nu știam cum să mai dosesc plasa de rafie în care era ligheanul roșu, de plastic, al bunicii mele, plin cu varză. Îl mai punea, draga de ea, și într-o pungă cu 1 leu (știți pungile de 1leu!) dar din nefericire nu era suficient. Nu exista folie alimentară, nici caserole cu capac și nici pungi cu 1 leu nu aveam tot timpul.
 Să nu mai zic că uneori, ca să-mi fie mai ușoară plasa, îmi punea varza doar în pungi, care uneori aveau o găurică mică-mică-miiiccăăăă dar suficient de maaare cât să treacă zeama în plasa de rafie, iar de acolo, pe la colțul plasei să cadă suav, în liniște, câte un pic, și încă unul, și încă unul, și tot așa, până coboram...
Nu știu cum era pe la voi, dar pe vremea aia, pe la noi, nu prea exista „nu vreau!”. Dar când am crescut puțin mai mărișoară m-am răsculat! :)) N-am mai vrut să fiu cărăușul de varză murată al familiei mele! Bunica a avut un șoc, dar m-am ținut tare pe poziție. La sosirea acasă a avut mama un șoc, când n-am prezentat varza la control. Ooo, ce copil rebel! Ce obrăznicătură! Cred că toate prietenele maică-mii au fost informate despre apucăturile mele de catâr. Dar am scăpat de cărat varză!
        Am foarte multe amintiri legate de autobuze și navetă, dar una doare rău de tot când îmi vine în minte.  Aveam 17 ani jumate. În împrejurări deloc fericite a trebuit să mă mut de tot la bunicii mei. Aveam 2 sacose: una cu manuale și caiete, alta cu haine. Fratele meu care avea 7 ani jumate m-a condus în stația de autobuz. Era cu bicicleta lui, care mai-nainte fusese a mea. Plângea și mă ruga să nu plec. Eu plângeam și încercam să îi explic că nu am cum să rămân. A venit autobuzul, am urcat, era înghesuială, cum era mai tot timpul. Îl vedeam cum plânge pe trotuar, eu plângeam în autobuz. O femeie începe să țipe la mine „Vezi, tâmpito, că-mi rupi ciorapii!”. Am început să plâng și mai tare. Nu știu dacă m-am mai simțit vreodată atât de singură pe lume ca atunci.
Copilăria mea a fost foarte legată de autobuze. La fel și adolescența.
         Lăsând tristețurile la o parte, oare de ce miros oamenii mult mai „colorat” ca înainte? Sau poate aveam eu nasul înfundat în copilărie? :)) Cred că acum mâncăm mult mai mult „junk food” și adunăm mult mai multe toxine în corp și alea miros atât de urât. Sau nu ne spălăm?
Eu de vreo 7 ani folosesc doar piatră de alaun și face față cu succes. Bunicii mei veci nu au folosit antipespirante dar nu au mirosit niciodată. E un mister... Bine, se spălau, aia e clar! :))
Vă pup!