Cum m-au blocat Harap Alb, Iona si Moromete.

     Nu stiu daca v-am mai spus, legat de bac, dar cu Limba si Literatura Romana mi-a fost cel mai greu. La inceput m-au speriat rau de tot "eul liric", "perspectiva narativa", "naratorul omniscient" si alte lucruri despre care habar nu aveam. Totuși, nu-mi inchipuiam ca nu asta va fi problema, pe astea le-am invatat destul de repede. Chiar si cu rolul virgulei m-am descurcat până la urmă, deși sunt conștientă că nu există postare scrisă de mine care  să nu aibă virgule în plus sau în minus.  Problema a fost literatura, eseurile, și nu din cauza capacității mele de memorare destul de scăzută în perioada aceea, pe care am rezolvat-o cu ginko și alte bunătăți, ci din cauza conținutului lor.

Cred că dacă înveți operele cerute la bac la vârsta de 18-19 ani, nu le acorzi prea multă atenție, nu le analizezi, pentru că ești preocupat să le înveți și atât. Să iei examenul cu brio și să-ți vezi de viață. Sigur trebuie să fie așa. Lucrurile se schimbă când le înveți la 40+. Chiar pui la suflet ce înveți. Cel puțin mie una așa mi s-a întâmplat și de-asta mi-a fost cam greu.

La Harap-Alb, de exemplu, mă blocam când ajungeam la explicarea semnificației  titlului și a modului în care tânărul a primit acest nume de Harap-Alb. ”Naiv, lipsit de experiență și excesiv de credul, fiul craiului își schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului,  ajungând astfel  în cea mai umilă ipostază umană”. A coborât în fântână fiul craiului și a ieșit sluga Spânului. A plecat de acasă fiu de împărat, și a devenit rob. Din puful de la castel, direct în mocirlă. Harap-Alb. Și aici picam pe gânduri. Câți tineri, oare, nu au pățit și nu pățesc la fel? Câți dintre noi nu au ajuns la un moment dat în viață să fie ”sluga” unui ”spân”? Câți tineri nu pornesc la drum, în viață, cu inima plină de încredere, cu entuziasm, naivi, crezând că toată lumea e de bună credință și toți au intenții bune, ca într-o clipită să se trezească îngenunchiați?

Harap Alb a fost totuși un caz fericit, pentru că ”a căzut” din cauza naivității, nu din cauza neascultării sau al aroganței. El și-a amintit clar sfatul tatălui său, acela de a se feri de omul spân, dar întâlnindu-l pe spân pentru a treia oara, a crezut ca se afla în țara spânilor. Ca și cum dacă toți cei din jurul tău fac un lucru despre care ști că nu e bun, începi să faci și tu, pentru că anormalul devine normal când e generalizat. Deci Harap-Alb era bun dar era prostuț. Mai rău e de cei care cad din cauza mândriei, orgoliului, răutății...  Pentru că sunt și din cei care pleacă în viață cu nasul pe sus, aroganți, disprețuind pe toată lumea, și până nu dau cu capul de un prag, nu-și văd lungul nasului.

Avantajul lui Harap-Alb a fost că și-a făcut prieteni buni, fel de fel, unii chiar cu puteri supranaturale, care l-au ajutat la greu. E important să ai prieteni, dar nu de orice fel. Să fie prieteni care să te tragă la lumină și care să te ajute să scapi de rău, iar dacă au și puteri supranaturale e și mai bine, înseamnă că Cineva acolo Sus te iubește.

Și tatăl lui Harap-Alb a fost un fericit, pentru că nu a trăit în vremea telefoniei mobile, a internetului și a vitezei, așa că n-a aflat nimic. Cum i s-ar fi rupt lui sufletul să-și vadă flăcăul ajuns slugă! Așa că i-a scăpat toată faza urâtă, și a ajuns doar la sfârșitul fericit, la nuntă.

Mi-a fost greu să învăț ”Povestea lui Harap-Alb”.

Apoi Iona.

Cu Iona a fost și mai greu.

"Începe să fie târziu în mine."- Cum să mai înveți când citești propoziția asta care descrie așa de bine ce simți? Și mă întrebam: "Ce fac eu, oare, de m-am pus așa pe învățat? E o încercare disperată de a mai face ceva înainte de a fi prea târziu? Că târziu e deja." Și alte gânduri pe capul meu, și iarăși pauză de la învățat.

Sau:

 “Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea." M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului." 

Cum ar putea o frază ca asta să nu-ți aducă mii și milioane de gânduri în capul tău de pescăruș mai laș?

Din cauza citatelor de mai sus și a multor altora, am învățat anevoios ”Iona” de Marin Sorescu, și cu pauze lungi-lungi de gândire.

Moromete chiar m-a făcut să plâng. Mi-aș fi dorit ca fiii lui să accepte mâna întinsă, să dea totul uitării, să se întoarcă acasă și să trăiască ca o familie mare, unită și fericită. Mi-aș fi dorit să îi acorde o a doua șansă lui Moromete. Nu-mi place când familiile se divid, se destramă, se împrăștie și dispar. Urăsc asta.

La română am luat 9. Zic că e bine. Puteam să iau 10. Cred că am greșit la eseul argumentativ, dar asta n-o s-o știu sigur niciodată și nici nu mă interesează. ;)

Vă pup!

Ela

P.S. Prea multă tristețe în operele sudiate, prea multe sinucideri, prea multe sfârșituri tragice. Tot ce sper e că tinerii care se pregătesc pentru bac nu se vor inspira din ele în viața de zi cu zi. Totuși, ar trebui să-l aibă în vedere pe Harap-Alb și să se ferească de omul spân și omul roș.