Hristos a înviat!

Hristos a înviat! Domnul nostru trăiește!
Trebuie să scriu această postare,  ca să-mi rămână peste timp.
Tocmai am intrat în casă, de pe balcon. De pe balconul apartamentului în care locuim de 6 luni, de-acum. Am aprins o candelă și am pus-o pe măsuța, afara. La fel a făcut și vecina de vis-a vis. Vecina noastră cu capot roz, pe care o vedem de 6 luni ieșind la țigară. Cred că locuiește singură și cred că și carantina a prins-o la fel.  Stă singură, pe balcon, cu lumânarea alături. Au ieșit și alți vecini. De la bisericuța din cartier se aud clopotele care bat. La un difuzor se transmite slujba care răzbate până la noi. „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând!”
Niciodată nu m-am agățat atât de tare de aceste cuvinte, cum mă agăț acum. Niciodată nu le-am iubit mai tare și nu le-am simțit profunzimea, ca acuma. Hristos e viu! Mântuitorul nostru e viu! 

Trăim vremuri nebune. Nebune! Noi am înnebunit. Omenirea a luat-o razna, așa că ceea ce trăim e, poate, o consecință normală a ceea ce am făcut, noi, oamenii.

Mai deveme, am tras o fugă cu mașina până la Ale ca să le ducem câte ceva făcut de noi, pentru masa de Paște. Nu ne-am mai văzut de mult, de peste o lună. A fost ciudat, ireal, de neimaginat cu câteva luni în urmă. Toți patru purtam măști, am păstrat distanța, le-am dat ce le dusesem, am povestit puțin, am plâns puțin. Ale m-a întrebat dacă nu ne îmbrățișăm. Am zis că mai bine nu. Și D. și soțul ei merg la muncă, intră în contact cu oameni, cine știe dacă unul dintre noi nu e asimptomatic? Mai bine nu...

E prima dată când nu luăm masa în ziua de Paște la mama. A tot sperat că o să mergem.
Nu cred că întâmplător această pandemie ne-a prins aici și nu acolo. Nu cred că întâmplător am fost mânați încoace, spre orașul ăsta. Cred că toate sunt „aranjate”cu un scop. Dumnezeu știe de ce.

Ce vremuri sunt astea? Când o să se termine? Cum o să se termine? Cum va arăta lumea după pandemie? Numai bunul Dumnezeu știe. Și asta e suficient! Mâna Lui cea bună să fie peste noi, toți, și să ne ocrotească!

Când am plecat de la Ale, venind spre casă, am fost opriți la o intersecție de cineva de la armată care ne-a verificat declarațiile. Străzile erau pustii, trafic aproape zero. Mă simțeam ca într-un film...
Azi noapte m-am visat în spital.

Numai sub aripile lui Dumnezeu suntem la adăpost. Trebuie să stăm cât mai aproape de El. Cât mai aproape.

Vă transmit dragostea mea! Fiți tari! Aveți credință!