Azi am împlinit 10,000 de pageviews. N-am fost pe fază ca să fac şi eu un print screen ca amintire :D.
Azi am avut o zi urâtă. Gen "zona crepusculară".
Când am terminat şi eu ce aveam de lucru, am strâns toate capetele de aţă, ghemele, acele şi mai ştiu eu ce alte lucruri zburau în jurul meu, după ce am aspirat, spălat, aranjat şi urma să mă aşez şi eu confortabil cu laptopul în poală şi o cafea bună lângă, a sunat telefonul şi ...gata! De obicei aşa se întâmplă, veştile rele şi necazurile vin când te aştepţi mai puţin, fără presentimente, fără preaviz,fără nimic. În secunda doi m-am trezit la urgenţă cu bunica mea, cu mama şi cu D. Bunicii mele i s-a făcut rău. La urgenţă am găsit aceeaşi asistentă care era şi anul trecut când am mai ajuns pe acolo doar că de data asta parcă mai blândă şi mai amabilă. Apoi, de gardă era aceeaşi doctoriţă care a fost şi anul trecut. Parcă nici n-am plecat de acolo de anul trecut. Totul era neschimbat. Zona crepusculară.
Am tras o sperietură pe cinste în ce o priveşte pe bunica mea. Era cât pe ce să cad pradă disperării dar cumva am reuşit să mă controlez şi să-mi aduc aminte că:
"Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine."
După o perfuzie plină de bunătăţuri bunica mea s-a simţit mai bine. Nu s-a însănătoşit că n-are cum dar se simte mai bine, slavă Domnului! Deşi ea are deja 93 de ani iar eu sunt adult în toată firea, niciodată nu voi fi pregătită să o pierd. Niciodată. Este cel mai frumos suflet pe care l-am întâlnit în viaţa mea.
Tuturor celor nemulţumiţi de viaţă, nemulţumiţi de situaţia financiară, nemulţumiţi din orice motiv, nemulţumiţi din obişnuinţă... le recomand să petreacă, nu o zi, doar jumătate de zi la urgenţă.
Era acolo o bătrânică care căzuse în baie şi şi-a fisurat nişte coaste şi şi-a spart capul. Era necăjită că n-o să mai poată face nimic şi locuieşte singură. Plângea şi nu ştiu ce o durea mai rău, loviturile sau sufletul?
Apoi, chiar înainte să plecăm ambulanţa a adus o femeie. Mi-am dat seama că era ceva grav din ce răzbătea de dincolo de uşi. Fiul ei, un băiat de vreo 17 ani, se plimba cu poşeta ei în mână de colo colo şi se vedea că e foarte îngrijorat. Atât de tânăr şi atât de singur în faţa unui necaz atât de mare! Nu ştiu unde era tatăl lui. Poate era la muncă, poate e plecat sau poate nu are. În momentul când cei de la ambulanţă se agitau şi făceau pregătiri să o urce din nou pe mama lui în maşină ca să o ducă "mai departe" se vedea cum teama şi deznădejdea puneau stăpânire pe el. Îmi doream să îl iau în braţe. În loc de asta, am mers cu Alle să-l întrebăm dacă îl putem ajuta cu ceva. Ne-a răspuns că nu şi l-a bufnit plânsul. Am mers câţiva paşi alături de el, l-am îmbărbătat cum m-am priceput şi i-am zis că o să mă rog pentru mama lui. Mi-a mulţumit şi parcă-parcă am văzut un licăr de speranţă în ochii lui.
Poate părea ciudat, dar în momentul acela am ştiut de ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat azi şi de ce am ajuns la urgenţă.
Bunica e acasă. E mai bine. Tot încerc să mă pregătesc sufleteşte pentru ziua când va trebui să plece dar nu cred că aşa ceva e posibil.
Am ajuns pe seară acasă fără să îmi mai pese de nimic din tot ce mă frământa de dimineaţă, recunoscătoare doar, până la infinit şi-napoi că Alle şi D sunt cu mine, sunt sănătoşi şi mă iubesc. Zile ca asta dor şi sunt grele dar dau sens vieţii şi parcă totodată te mustră pentru zilele de pace pe care le iroseşti netrăind cu adevărat.
Postarea asta trebuia să fie despre mănuşi fără degete dar nu mai contează.
Să aveţi o noapte liniştită şi pace în suflet!
ell@
