Un Nou Inceput?

 

 Au trecut multi ani de când m-a părăsit emoţia aceea puternică pe care o simţeam la întâlnirea dintre ani, când chiar eram convinsă că ceva se termină şi altceva începe, când chiar simţeam că noaptea de Anul Nou marchează un nou început, şi simţeam că, într-adevăr, aşează o coală albă, nescrisă, nemâzgălită, fără greşeli, fără ştersături, fără încercări de a face corecturi, imaculată ca foaia unui maculator nou-nouţ de clasa I-a, pe care pot scrie ceva frumos, ceva extraordinar de frumos. Oh, şi câte promisiuni îmi făceam la fiecare început de an, cum că n-o să mai greşesc, n-o să mă mai supăr, n-o să mă mai cert... Câte lucruri îmi promiteam şi plănuiam de fiecare dată! La fiecare nou început eram hotărâtă să fac totul ca la carte. Fără greşeală. Mi-au trebuit vreo 30 de ani să-mi dau seama că asta nu se poate, sau cel puţin că eu nu pot. Iar acum, la aproape 40, nu mai simt aproape niciun fior la trecerea dintre ani.
O fi cinism? O fi realism? Nu ştiu, dar ştiu că doar inocenţa uni suflet de copil te face să speri cu tărie în noi începuturi în fiecare zi de luni, la fiecare început de lună, şi cu atât mai mult, la fiecare început de an, iar dacă am pierdut asta, am cam pierdut tot ce contează.

Acum bucuria Anului Nou se măsoară în funcţie de câţi dintre cei dragi mie încă mai sunt prin preajmă. Sunt recunoscătoare Cerului că bunica mea încă este cu mine, deşi e înaintată în vârstă. Este una dintre cele mai speciale persoane din viaţa mea. Simpla atingere a mâinii ei are darul de a-mi transmite toată pacea, liniştea şi dragostea din lume. Când îi simt mirosul, mă teleportez instantaneu în copilărie şi mă simt fericită. Încă mi-e dor de bunicul meu, foarte dor, deşi a plecat acum 19 ani. Timpul nu vindecă întotdeauna, din moment ce uneori mi-e atât de dor de el încât doare.
Când stau şi socotesc câţi ani are mama, rămân prostită. Cum să aibă mama atâţia ani? Şi-atunci sunt bucuroasă şi recunoscătoare că încă o am, chiar dacă poate lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum aş vrea să fie.

2013 a fost un an încărcat de evenimente. S-au încheiat etape din viaţa mea, altele noi au început. Am trecut prin emoţii multe, am trecut prin lupte sufleteşti, am suferit schimbări. Unora le-am făcut faţă cu bine, altora însă...
Am avut şi câştiguri dar şi pierderi. Poate mi-am pierdut puţin din veselie, puţin din încrederea în oameni, am devenit puţin mai cinică, mai precaută. Poate am câştigat puţină înţelepciune şi poate m-am maturizat puţin. Puţin de tot.

Nu prea mi-am făcut planuri pentru 2014. Mi-am zis că Revelionul nu e decât o noapte ca oricare alta, o noapte căreia noi, oamenii, i-am dat o importanţă foarte mare. Viaţa noastră e o mai lungă sau mai scurtă înşiruire de zile. Noi, în acest şir punem praguri, punem accentul pe anumite zile, facem delimitări - gen: la anu' schimb prefixul - şi în felul ăsta cred că facem totul să fie puţin mai stresant.
Totuşi, nu pot spune că nu m-am gândit ce mi-ar plăcea să fac sau să se întâmple în 2014, şi mi-ar plăcea cam multe...
Ca să încep cu cele materiale: mi-ar plăcea să-mi croşetez o pătură colorată. Mi-ar plăcea să fac şi pentru mine o bluză croşetată, una roşie, "Like a ie".
Mi-ar plăcea să mă mut. Mi-ar plăcea o căsuţă - nicio şansă deocamdată, numai dacă nu câştig la Loto, ceea ce e absolut imposibil, pentru că nu joc... Mi-ar plăcea să am maşinuţa mea, nu a familiei, ca să o pot zgâria liniştită, fără stres :D.
Îmi mai doresc un pat nou. Vă amintiţi celebrul "recamier" de pe vremuri? Ei, aş vrea un recamier cu ladă, cu noptieră lăcuită, şi cu capacul de la ladă tapiţat, ca în copilărie.
Acum dacă încep să înşir ce-mi doresc pentru suflet, o să spuneţi că-s SF-uri, şi poate că sunt. Îmi doresc să nu mai am niciun gând rău. Îmi doresc o credinţă mai mare, mai mult optimist, mai puţin cinism. Îmi doresc să fiu capabilă să-mi împart cu mai multă înţelepciune timpul, şi să-mi stabilesc cu înţelepciune priorităţile.
În ultima vreme, exceptând sărbătorile, cam de vreo două luni încoace, ştiţi cum arăta o zi de-a mea? Jalnic! Mă trezesc dimineaţa şi-mi verific e-mailurile, blogul şi ce mai am eu pe-aici, în timp ce-mi beau cafeaua. Apoi lucrez şi lucrez şi lucrez. Fac scurte pauze ca să-mi verific... mailul (eventuale comenzi etc). În fiecare dimineaţă îmi propun să mă opresc seara măcar pe la 7 sau 8, ca să-mi rămână timp pentru citit, pentru gândit, pentru mine. Aproape niciodată nu reuşesc, şi las lucrul jos din mână doar când îmi pică ochii în gură de somn. Asta trebuie să înceteze!
Vreau să petrec mai mult timp pe-afară, vreau să-mi plimb căţelul mai mult.
Vreau tare multe, prea multe ca să le pot realiza într-un singur an, dar un lucru vreau neapărat: să trăiesc, nu doar să exist, cum frumos a spus cineva, cândva. Nu ştiu cine sau când. :))

Vă pup şi vă îmbrăţişez cu drag!
ella