Postarea pe care n-as fi vrut s-o scriu niciodata

Amintirea mea preferată.
Nu știu câți ani aveam, dar știu că eram ușoară ca o pană, cu-atâta ușurință mă ridicai din pătuc, iar eu simțeam cum plutesc prin aer, până ajungeam la pieptul tău cald unde tot timpul m-am simțit atât de bine și-n siguranță. Era dimineață, și-n dormitorul nostru era cald și bine, de la teracota în care a duduit focul cu o seară în urmă. Din cauza acelei teracote mi-am dorit întotdeauna și eu una, și Dore, om bun, mi-a făcut una.
Era dimineață, cum am spus, și ai venit cu vocea ta dulce să-mi spui cu veselie: "Hai repede la mine-n brațe, să-ți arăt ceva!". M-ai dus la fereastră. Era prima ninsoare din iarna aia. O mulțime de fulgi pufosi pluteau în aer, în fața geamului nostru. M-am apucat să aplaud și să strig de bucurie. Tu te bucurai de bucuria mea: "Să se aștearnă numai, și-apoi, la săniuș copii!! Mergem afară cu sania! Da, da, mergem afară la zăpadă!".

De-atunci, de-alungul vieții, nu știu de ce, tot timpul mi-au dat lacrimile la primii fulgi. Bucuria aia, a noastră, a rămas în sufletul meu pentru totdeauna.
Știi, afară miroase a iarnă. Poate chiar la noapte vor cădea primii fulgi. Vor fi primii fulgi fără tine.

În primele tale clipe în veșnicie și primele mele clipe pe acest pământ fără tine, ți-am făcut o promisiune. Ți-am promis că o să trăiesc frumos. O să trăiesc frumos, dar vreau să știi că e tare greu fără tine.
Într-o zi ne vom reîntâlni, acolo sus. Sunt sigură.

Te iubesc și te voi iubi mereu.