Păi, așa cum e de înțeles, a fost o experiență traumatizantă, cap-coadă, de care Dumnezeu m-a trecut, nu cu bine ci cu foarte bine. Chistul meu nu a fost altceva decât un chist foarte mare cu o formă ciudată, amplasat într-un loc nepotrivit, motiv pentru care a fost interpretat inițial drept altceva.
Dumnezeu e bun și nu contenesc să spun asta, și să-i fiu recunoscătoare, pentru că totul putea fi altfel...
Totul a fost traumatizant începând cu drumul. Am plecat de acasă pe la 1 noaptea, ca să ajungem cât mai devreme în Cluj. Drumul a fost ca-n filmele de groază: deasupra șoselei plutea un strat de ceață, care venea în rotocoale. Mașina, care tocmai fusese în service, a început să scoată un zgomot urât, care din când în când se oprea, doar cât să ne păcălească, ca apoi să înceapă din nou. Aproape tot drumul am ascultat o singură melodie, care a rămas
melodia mea de suflet.
Ajunși în Cluj, am găsit destul de repede Institutul, (pe-atunci nu cunoșteam mai deloc Clujul) dar am găsit foarte greu un loc de parcare, în apropiere. Am intrat înăuntru, la parter, la fișier. Eram noi și încă o doamnă, care era foarte bine informată, și ne-a spus că numai bine am ajuns, pentru că apoi o să fie cozi imense acolo. Așa a și fost.
Doamna asta a mea, era foarte sigură pe ea, foarte înfiptă, părea foarte stăpână pe ea și pe situație, și spre deosebire de mine, era singură. Eram sigură că e o patroană, ceva. Avea ojă vișinie la unghii și mani/pedi proaspăt făcute, se vedea. Ne-am împrietenit imediat și așa am rămas până în ziua de azi: prietene. Vali, o să-i spunem așa, este unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am întâlnit în viață. Era foarte supărată pe doctorița la care mersese la control cu sfințenie, din 3 în 3 luni, și care a asigurat-o de fiecare dată că e totul ok cu nodulul de la sân, până acum, ultima dată când i-a spus că are cancer. Era singură pentru că meseria soțului ei e de așa natură încât e plecat cu lunile. Așa singură a trecut prin tot: operații, chimio, radiații (sau cum s-or numi), controale, analize. A luptat ca nimeni alta și a scăpat. Sunt convinsă că optimismul și firea ei bătăioasă au ajutat-o mult. Mai bine de un an, după operațiile noastre, am fost ca două surori. Vorbeam zilnic la telefon și eram la curent cu tot ce se întâmplă cu ea. Am petrecut Crăciunul și Revelionul împreună, pe... internet, ea într-un capăt de țară, eu în altul. Toate astea în condițiile în care am stat împreună în salon doar vreo 5 zile, și ne-am revăzut când eu am mers la control iar ea la a 2-a operație. În spital se leagă unele dintre cele mai trainice și adevărate prietenii, așa cred.
Apoi vreau să vă povestesc despre Ildiko. Ildiko era foarte frumoasă, avea părul lung, și era cu câțiva ani mai mare ca mine. A venit la o zi-două după noi. Era împreună cu fiica ei de 18 ani. Ne-a tulburat povestea ei. A aflat că e bolnavă când era în ultimul stadiu. A scos credit și a mers în Ungaria la spital. Cei de acolo nu au vrut să îi facă nimic pentru că au spus că nu mai au ce face. Aici, cu chiu cu vai a primit-o un doctor, care chiar din prima zi a chemat-o pe fiica lui Ildi pe hol să îi spună ceva. După câteva minute, fiica intră plângând. Ildi o întreabă ce are, noi o întrebăm ce are iar ea ne răspunde: „Doctorul a zis că mai bine plecăm acasă pentru că nu mai are ce să îți facă.” Dar Ildi vroia să se facă bine, pentru că mai avea două fete, dintre care una la grădiniță, așa că a insistat să îi facă biopsie, ca să facă chimio și tot ce mai trebuie, poate-poate se face bine. Ildi vroia puncție, dar nimeni nu a ascultat-o și au tăiat-o. La vreo două zile, din cauza stresului a făcut și o semipareză, i s-a strâmbat gura... Fiica ei s-a întors acasă, pentru că Ildi odată internată, ea trebuia să stea singură la pensiunea unde aveau o cameră închiriată, și nu a vrut. Cred că mintea ei de copil vroia doar să fugă departe de atâta durere și suferință.
Ce o durea pe Ildi mai tare decât boala? Singurătatea și faptul că a fost respinsă. Tatăl fetiței ei mai mici, le părăsise. A venit la ea acasă în momentul în care a auzit că e bolnavă, să o vadă, dar speriatul a păstrat distanța. Probabil era printre ultimii pământeni care nu aflase că boala asta nu e transmisibilă... Asta a durut-o enorm. După câteva zile de spitalizare, Ildi a plecat, foarte slăbită și singură. D. a dus-o la gară. Am păstrat legătura. A făcut chimio, a încercat și un tratament alternativ, iar de ziua mea a murit. Fix de ziua mea.
Apoi este Lucreția. Lucreția mai avusese boala cu câțiva ani în urmă, la un sân. Acum boala revenise la celelalt sân. În timp ce Lucreția era internată la Cluj, fiul ei se lupta cu aceeași boală, în Austria. O mamă e mamă în orice situație, îl încuraja și era tare pentru el, iar ea nu se plângea niciodată. Le auzeam conversațiile la telefon: „Da, dragul meu, ai dreptate, la tine e mult mai rău, mult mai complicat, la mine nu e cine știe ce. Am mai trecut eu prin asta!”. Fiul Lui Lucreția a murit în Austria iar ea a supraviețuit.
Mai sunt atât de mulți oameni pe care i-am cunoscut în cele două săptămâni petrecute acolo, către care îmi zboară gândul din când în când.
Era o femeie tânără care venise să se opereze la sân și care era îngrozită, pentru că soțul ei murise în urmă cu câteva luni de cancer. Dumnezeu a ajutat-o și e bine.
Era un cuplu: o femeie micuță cu soțul ei înalt, se plimbau des împreună pe holul lung. Ea nu mai avea păr, doar un fel de puf pe cap, iar el o mângâia tot timpul pe cap. Pe fața ei nu se mai citea nimic, pe fața lui era multă durere și deseori lacrimi.
Era alt cuplu: el stătea la pensiunea din apropiere, ea în spital. Venea zilnic la ea, dar venea băut. Probabil era modul lui de a face față problemei, dar pe ea o necăjea foarte tare.
Erau doi soți din Galați, învârstă. Ea era la a zecea operație și era convinsă că de data asta nu o să mai scape. Venise cu hainele de înmormântare în geamantat, ca să aibă cu ce o îmbrăca soțul ei după operație. Dumnezeu a ajutat-o și a plecat cu bine acasă, să se bucure de copii și nepoți. O vreme am păstrat legătura.
Hai și una amuzantă: înainte de operație, cât încă eram apte, eu, Valeria și Lucreția, am ieși la plimbare în pijamale. Eram nebune și nu ne păsa. La urma urmei era posibil să murim, cum să ne mai pese de „ținută”.
Cu toată durerea și tristețea ce ne înconjura, am reușit să râdem, să glumim, să facem haz de necaz.
Spitalul, cred că este printre puținele locuri unde poți vorbi deschis, și cei mai mulți oameni vorbesc, despre Dumnezeu. Uneori, cred că Dumnezeu e mai prezent într-un salon de spital decât într-o Biserică.
Cel mai înfricoșător moment a fost cel de dinaintea anesteziei. Mi-am dat seama că eu, practic, n-o să mai fiu acolo sau că o să fiu complet neputincioasă. Mi-am dat seama că s-ar putea să nu mă mai trezesc. L-am rugat pe Dumnezeu să fie El acolo, și să mă vegheze. Mi-am întors privirea spre asistentă și am întrebat-o „O să fie bine, nu?”.
Ce mă amuză, e povestea Valeriei, care a intrat în sala de operație în timp ce eu eram încă acolo, dar operația se terminase, bine-nțeles, și-mi spune că asistenta trăgea de chestia aia pe care o aveam în gură și pe care-mi încleștasem dinții, și striga „Mihaela, dă-i drumul! Hai, dă-i drumul!”. M-am trezit la Reanimare și am început să plâng pentru că nu știam unde sunt și mă trecea groaznic de tare pișu! 😂
Am foarte multe amintiri de acolo, și am învățat foarte mult. A fost o experiență care m-a schimbat complet. Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat este acela că, oricât de iubiți am fi, oricât de mulți prieteni și oameni dragi am avea în jurul nostru, sunt momente în viață când rămâi singur. Singur cu Dumnezeu. De-asta e bine să-L cunoști, ca să poți să-L recunoști, să-I simți prezența, în clipele grele, de teamă și singurătate. Omul care-l are pe Dumnezeu, nu e niciodată singur.
Vă îmbrățișez cu drag!
