Aventura mea la "Oncologie"

      Sincer, mi-a trebuit ceva timp să scriu cuvântul care începe cu „O” din titlu. Încă mi se face greață când îl pronunț. Mi se face pielea de găină când îl văd scris pe ușa unui cabinet.
      Întreaga poveste s-a petrecut acum mai bine de 5 ani, și nu știu ce mi-a venit să scriu despre asta, acum.
      Totul a pornit de la un banal chist ovarian de 3cm, care apoi a ajuns la 6 cm, apoi, la următorul control, la care am mers foarte încrezătoare, sigură fiind că am scăpat de el, mi s-a spus că are 10cm și că nu arată bine deloc. Doctorița mi-a spus că ar fi bine să-l chem și pe soțul meu în cabinet. Am înlemnit. Ne-a spus că, citez, „e un cancer plecat de pe loc” și că trebuie să merg cât mai repede la un control de specialitate în Cluj, Timișoara sau București, unde este mai convenabil pentru noi. Mi-a mai spus că dacă mă hotătăsc pentru Cluj, îmi dă numărul de telefon al unui medic foarte bun, plecat de la noi, din Vale, căruia dacă îi spun că sunt de aici, mă va primi. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet.
Îmi aduc aminte cu ce eram îmbrăcată, îmi aduc aminte vremea din ziua aia: era soare, era frumos, îmi amintesc cu ce prieteni ne-am întâlnit, îmi aduc aminte totul ca și cum ar fi fost ieri. La întoarcere, eram dărâmată. Nu-mi amintesc dacă am plâns sau nu, dar știu că tot drumul, pe mașină, mă gândeam cum  să-i dau lui Ale vestea asta. Aveam senzația aia stranie că visez, că privesc totul din afară și că ceea ce se întâmplă nu poate fi real. În mintea mea, brusc, s-a făcut liniște. L-am rugat pe D. să nu-mi spună nimic. Să tacă.
      Îmi amintesc de seara aia. Ne-am rugat toți trei. M-am rugat și atunci chiar am plâns. Am plâns ca un copil. I-am spus lui Dumnezeu că nu înțeleg de ce mă trece prin asta, dar că-L rog din tot sufletul, dacă tot trebuie să o fac, să fie cu mine, să fie peste tot cu mine, să mă ajute și să nu mă lase.
Negam cu vehemență prezența acelei boli în corpul meu și refuzam cu încăpățânare să cred că o am. Eram hotărâtă să nu o am.
      A doua zi l-am suna pe Doctor. Mi-a răspuns, i-am spus care-i problema și mi-a spus să vin săptămâna viitoare, marți.
      Acum eram mai liniștită. Știam că până marți pot fi fericită. Până marți sunt acasă. Până marți sunt cu ai mei, în casa mea, în patul meu. Până marți sigur-sigur nu am cancer. Până marți pot să mă bucur, de marți în colo... vedem. Prezentul era frumos: era primăvară, era soare și vreme bună, aveam un soț și un copil frumoși și buni, un cățel ca niciunul altul, nu mă durea nimic, mă simțeam bine. În „prezent” aveam tot. Poate ziua de marți nu o să vină niciodată. Nici nu s-a născut încă.
      Au fost singurele zile din viața mea în care am știut cu adevărat ce înseamnă să trăiești clipa, să trăiești în prezent, să fii ancorat puternic în prezent. Singura perioadă din viața mea în care pur și simplu trecutul și viitorul nu existau. Trecutul nu mai conta absolut deloc, iar viitorul nu mă ademenea deloc. Nu știu dacă o să mă credeți sau nu, dar au fost zile fericite. Mi-am petrecut cel mai mult timp pe-afară, cu Ale și cu D. M-am bucurat de soare, de parcuri, de bănci. De fiecare masă pe care am luat-o împreună și de fiecare îmbucătură de mâncare. M-am îmbrăcat fix cum am avut chef, fără să-mi pese.
      Mi-am dat seama că fiecare dimineață în care deschid ochii, e a mea. A mea! Fiecare zi în care Dumnezeu mă trezește, e a mea. Fiecare oră, fiecare clipă. Nu a vecinilor, nu a colegilor, nici a societății, nici a neamurilor, nici măcar a soțului meu. E viața mea, darul lui Dumnezeu pentru mine, și trebuie să o trăiesc cum consider eu că e bine, și singurul către care trebuie să privesc ca să văd dacă e bine sau e rău ce fac, e doar Dumnezeu.
     Iar pe El, pe Dumnezeu, L-am simțit atât de aproape, cum nu L-am mai simțit din copilărie. Îi simțeam prezența la fiecare pas, oriunde. Aveam senzația că dacă întind mâna rapid, pe neașteptate, L-aș putea atinge, atât e de aproape. Pe El: Cel mai bun, Cel mai iubitor, Cel mai milostiv, Cel mai puternic, Cel care face miracole.

Sper să revin și cu continuarea. Curând, nu peste cinci ani. 🙃