Pisica de mai jos am primit-o de la mama, când am împlinit 17 ani.
Pisica asta are o privire tare tristă. Poate că mama mi-a cumpărat-o pentru că pentru ea tristețea era o virtute. Un om adevărat, o femeie adevărată, era una tristă. De multe ori mă certa că sunt prea veselă si aproape de fiecare dată când râdeam cu poftă, îi cerea lui Dumnezeu, plină de teamă, să ne ierte. Era convinsă ca "râsul ăsta nu e a bună ". Mi se strânge inima când îmi amintesc de toate astea, pentru că mă gândesc cât e de trist. O iubesc pe mama. A fost o vreme, o bună bucată de vreme, când o idolatrizam. Mărgele de la gâtul pisicii au fost ale mamei, când era ea tânăra. Le-am păstrat, la fel cum am păstrat un nasture maro de la paltonul ei cu guler de blană artificială, neagră. Aș fi fost in stare să păstrez orice obiect care să imi amintească de ea, pentru că știam că mama poate să dispară oricând. Exact cum dispare un curcubeu. Mama are 70 si, slavă Domnului, nu a dispărut. În schimb, cu timpul, a dispărut frica mea și în parte a fost înlocuită cu ciuda de a fi trăit toată copilăria cu frică, la fiecare scrâșnit de roți de tren, la fiecare sunet de ambulantă, cu inimă cât un purice.
O iubesc pe mama. Aș vrea să o convingă cineva că tristețea nu e o virtute și că e ok sa te bucuri de viață.
