Frezii

Freziile sunt florile mele preferate, de departe. Dacă ar fi să fac un clasament, pe primele cinci locuri ar fi freziile și apoi alte flori.
Parfumul freziilor este parfumul meu preferat. Când miros frezii, se declanșează atâtea emoții, simțiri, amintiri, în creierașul meu, și-un sentiment de bucurie pură. Îmi vin în minte: Primăvara, Mărțișorul, Ale-micuță, Dore-tinerel, eu-tinerică, casa noastră, bunica...
Primesc des flori, dar la fel de des îmi cumpăr singură. Adică nu aștept să primesc flori ca să mă bucur de ele. Consider că e și acesta un fel de a te iubi, în sensul cel mai frumos și lipsit de egoism al verbului.
Frezii frumoase ca astea pe care urmează să vi le arăt, eu nu cred că am mai avut! Le-am pozat zilnic, m-am minunat de ele, am postat poze cu ele pe Facebook de vreo două ori, și încă mai simt nevoia să le arăt lumii! :)

Cand le-am cumparat erau boboci, în mare parte.

 

 

 

          Și-acum să vă arăt o poză cu un loc frumos, pe unde m-am plimbat săptămâna trecută.

          Asta îmi place cel mai mult aici, in the big city, că descopăr o mulțime de locuri care, cumva, mă fac să trăiesc mai intens prezentul. Sunt clipe în care simt că trăiesc atât de intens, că sunt atât de prezentă, încât parcă totul capătă o nouă dimensiune, un nou sens, o nouă strălucire.

Mă plimb pe stradă și văd oameni care îmi par cunoscuți, ca apoi să îmi dau seama că nu am de unde să îi cunosc. Merg prin locuri prin care știu sigur că n-am mai fost dar mă simt ciudat de acasă. Parcă viața a început să fie din nou ceea ce se presupune că ar trebui să fie: o aventură!

Alteori, trec pe lângă oameni care parcă sunt altfel, au ceva special, și-atunci îmi zboară deseori gândul la versetul ăsta: „ Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea, au găzduit, fără să ştie, pe îngeri.” Și mă gândesc... cine știe pe lângă cine trecem zilnic, pe stradă, fără să avem habar, pe lângă ce îngeri sau demoni. Omul ăla care ți-a zâmbit sau doar s-a uitat cu ochi zâmbitori la tine, fix atunci când aveai mare nevoie de un semn de bunătate, n-o fi fost un înger? Sau, omul ăla care te-a bruscat fără motiv, cine știe de ce duh de răutate este mânat, ca să îți strice liniștea, iar bietul om nu are nicio altă vină decât aceea de a fi slab și a se lăsa manipulat, și-atunci de ce să te superi pe el?

          Aseară am avut o experiență care mi-a demonstrat încă o dată că frica e opusul iubirii. A trebuit să interacționez cu un om care arăta complet diferit față de mine și față de majoritatea oamenilor cu care am de a face, și nu mă refer aici la culoarea pielii sau la diferențe religioase. Mă refer, printre altele, la violența cu care era tatuat, la culoarea "albului" ochilor, la accesorii, la bijuterii. Sincer? M-am rugat, în gând, să mă ajute Dumnezeu să nu mă holbez, să nu se vadă că mi-e puțin frică (recunosc cu rușine că mi-a fost un pic frică) și să pot fi mai mult decât amabilă, să fiu sinceră. Să nu uit că Dumnezeu ne iubește pe amândoi la fel de mult: și pe mine și pe el. A fost o experiență foarte faină în cele din urmă. Mi-am învins prejudecățile și teama. M-am învins! Și-uite așa am ajuns și la partea care îmi place a jobului care, altfel, nu îmi place: interacționez cu tot felul de oameni și am ocazia să testez puterea unui zâmbet și a unei vorbe bune. Am ocazia să mă testez și pe mine.

Cumva, versetul zilei , se leagă de postarea mea și este acesta:

„Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Prorocii.” 

Vă pup! O săptămână binecuvântată să avem!