Iadul pe pământ

M-am tot gândit şi răzgândit de nu ştiu câte ori dacă să scriu sau nu postarea asta.
N-am mai scris şi n-am mai postat numic în ultimele zile, nu pentru că n-am mai lucrat nimic nou, ci pentru că n-am mai putut. Se întâmplă deseori să nu fiu chiar în apele mele dar să fiu totuşi în stare să-mi îmbunătăţesc starea cât să scriu o postare suportabilă, poate chiar amuzantă, dar acum chiar nu mai pot.
De miercurea trecută, cred, nici nu mai ştiu exact, timpul parcă şi-a pierdut valoarea pentru mine, parca nu mai exista zi sau noapte, totul e un mare talmeş-balmeş.
Adoram dimineţile. Îmi plăcea să mă trezesc devreme, să-mi fac o cafea bună cu lapte şi în timp ce o beau să-mi verific emailurile, sa arunc un ochi pe FB, să citesc ceva frumos. Îmi plăceau dimineţile când trebuia să fac drumuri la Poştă şi apoi mai zăboveam în oraş.
Acum, dimineaţa, când mă trezesc am grijă să pornesc televizorul şi să dau sonorul tare ca să acopăr orice zgomot ar putea veni de-afară. Am grijă ca atunci când fac cafeaua să stau cu spatele către fereastră - coffee makerul meu e lângă geam - să nu privesc afară, iar în dimineaţa asta ar trebui să merg să-mi cumpăr nişte coli albe şi tot amân momentul ieşirii afară, pentru că mi-e groază. Nici n-am cu cine merge şi singură e şi mai greu. Nu ştiu cum se întâmplă de mai tot timpul când văd sau păţesc lucruri urâte sunt singură.
Nu ştiu dacă mai este nevoie să spun, mare majoritate a celor ce urmăresc acest blog ştiu că sunt iubitoare de animale.
Săptămâna trecută, aici, în prăpăditul ăsta de oraş, s-a pus preţ pe capul animalelor fără stăpân, a maidanezilor. Un adult capturat şi predat la "adăpost" costă 20 de lei iar un puiuţ costă 5 lei.
Cei mai mari amatori sunt ţiganii, care cu mic cu mare şi-au făcut tot felul de laţuri cu care prind câinii, bat câinii, chinuie câinii. Puiuţii mici sunt adunaţi în coşuri de plastic adânci, cum sunt cele de rufe.
Prima oara când am văzut maşina de la ecarisaj, un camion cu prelată care în spate are cuşti de fier, am coborât să văd ce se întâmplă şi să fac nişte poze. Am ajuns la ţanc, când tocmai prindeau pekinezul vecinei de la parter şi pe care am putut să-l recuperăm doar după câteva zile, cu intervenţii. Pekinezul a fost luat la îndemnul altei vecine care ţipa isterică: "Luaţi-l şi pe ăsta că se c--ă pe trotuar!
Ce-am mai văzut în cuşti? Păi, un puiuţ de câteva luni care era dichisit cu un baticuţ roşu la gât, puiuţ de care ştiam că îngrijesc fetiţele de la un bloc. Într-o zi căţelul îşi prinsese capul la gardul de fier forjat şi fetele plângeau de mama focului că nu-l puteau elibera. Un om bun le-a eliberat căţelul din gard şi ele nu mai puteau de fericire.Acum căţelul era prins pe veci. Ce-am mai văzut? Căţei buni şi blânzi, pe toţi îi cunoşteam, erau câinii care mă salutau în fiecare zi când ieşeam pe-afară, şi care-mi făcau zilele mai vesele când oamenii mi le stricau. Când m-am apropiat de cuşcă, la început plîngeau şi se agitau, apoi după ce am început să le vorbesc au tăcut. M-am întins, dar n-am ajuns până la ei, să îi mângâi încă o dată, pentru ultima oară.
Aceea a fost doar prima zi.
În fiecare dimineaţă vin fie hingherii, fie ţiganii. Ţipete, urlete, lovituri. Asta aud în fiecare dimineaţă.
Ţigani care se amuză hăituind şi prinzând câini, de parcă ar juca un joc cu minegea
Nişte bătrânele de la un bloc aveau un căţel şchiop. Era bătrân şi-l aveau de când lumea şi pământul. Era căţelul scării. Avea culcuş la parter, acolo dormea în fiecare noapte, iar ziua stătea în faţă, fără să facă nimănui nimic. L-au luat. Plâng bietele femei de numa după el. Poftim? Să-l adopte? Să-l ia în casă? Nu se poate. Câinii aceştia nu pot fi revendicaţi, nu pot fi recuperaţi, nu pot fi adoptaţi. De ce? Aş vrea să ştiu.
Am alungat de câteva ori ţiganii de sub geamul meu şi m-au ameninţat nemernicii.
Sunt regi acuma în oraş. Domn' primar i-a făcut regi.
S-au întâmplat multe şi-mi pară rău că nu-mi vin toate acum în minte dar vă pot spune ce mi-a pus capac şi m-a dărâmat.
Ieri pe la amiază mi-am aruncat ochii pe fereastră, în spatele blocului, când tocmai trecea un ţigan cu o cutie de carton în braţe plină cu căţei mici, negri, iar alt ţigan ducea pe un umăr, învelită în ceva cârpă pe mama lor. Am înţepenit pe loc. Până să-mi revin din şoc să-mi iau aparatul să pozez, aproape trecuseră.
Nu-mi pot şterge din cap imaginea căţeilor, cum stăteau cuminţei, inocenţi, cu căpuţurile ridicate, bălăngănindu-se în mers. Atât de nevinovaţi, mergeau la moarte. Căţeaua, mama lor, stătea docilă, probabil după ce a luat o bătaie bună, pe umărul acelui ţigan, îndreptându-se spre moarte, pentru nişte nenorociţi de 20 de lei.
Imaginea asta nu mi se şterge din minte. Şi eu, om într-o ţară liberă, om cu drepturi în ţara mea, nu pot face nimic. NIMIC!!!!!!!!!!!!
Niciun câine intrat în "adăpostul" ăla nu mai iese. Nu pot fi adoptaţi, nu pot fi revendicaţi. Au încercat mai multe persoane să-şi revendice animalele şi nu le-au fost înapoiate.
Au mai rămas câţiva câini. Sunt îngrozitor de speriaţi. Merg doar lipiţi de gardul viu, trec de pe o parte pe alta în mare viteză, cu coada între picioare. Câini care, înainte, dacă erau chemaţi veneau alergând bucuroşi ca nişte căpriţe, fug acum de tine speriaţi. Oare ce gândesc? Poate ceva de genul: "Undeva s-a produs o eroare, trebuie să fie o greşeală undeva, eroarea va fi descoperită curând şi totul va reveni la normal, oamenii ne vor iubi din nou."
Nici eu nu-i mai chem la mine. Nu-i mai bag în seamă pentru că nu mai vreau să fie prietenoşi, vreau să înţeleagă că trebuie să se teamă, trebuie să fugă, să se ferească.
Chiar acum, în timp ce scriu, se aude o maşină în faţa blocului. N-am curaj să merg să mă uit pe fereastră, dar după motor, mai mult ca sigur sunt hingherii. N-am curaj să mă uit şi să văd alte animale nevinovate chinuite.
Acest oraş nu a avut niciodată un adăpost pentru câini şi în acest oraş niciodată nu au fost sterilizaţi câinii, deşi, la fiecare alegeri, fiecare afurisit de candidat a promis că se va ocupa de asta.
Acum mor toţi, mici şi mari, pui sau bătrâni, absolut nevinovaţi cu toţii.

Îmi pare rău că n-am talentul necesar ca să vă pot descrie cât mai bine tot ce-am văzut, auzit, trăit în ultima săptămână, ca să mă înţelegeţi deplin.

Oricum, când închid ochii, văd o cutie de carton, cu nişte minunăţii ca de pluş, stând cuminţi, mergând spre moarte sigură.

 
Oameni, ar trebui să pricepem un lucru foarte clar. ceea ce se întâmplă este doar un preview a ceea ce se va întâmpla într-o zi cu noi, sau cu unii dintre noi, când nu vom mai fi pe placul cuiva, sau nu vom mai corespunde...

P.S. Am uitat să vă spun despre căţeaua care fătase doar cu câteva zile în urmă şi care a fost vândută pentru 20 lei iar căţeii au fost lăsaţi să moară singuri.