Oh, happy day!

Prima zi cu soare, afară dar şi înăuntru, în suflet, după un lung şir de zile întunecate.
Nu cred că v-am povestit despre căţeluşul de la linie. Nu, nu v-am povestit, pentru că n-am vrut să transform blogul într-un jurnal de veşti triste şi deprimante. Pentru asta sunt "ştirile de la ora 5".
Vă povestesc acum, pentru că este o poveste cu happy ending.
Ca să încep cu începutul... Cred că aţi mai văzut fotografii făcute de la fereastra mea. Blocul meu e cocoţat undeva sus, la înălţime, şi spre fericirea mea, n-am blocuri în faţă şi văd o bună parte din oraş.
Am şi binoclu :D. Uneori mă amuz privind oamenii de la fereastră.  
Linia ferată trece prin mijlocul oraşului. Nasol, ştiu... Ca la noi la nimeni!
Sunt, de fapt, două linii de cale ferată paralele care traversează şoseaua. În apropiere e Jiul şi un pod.  Datorită lucrării de un înalt profesionalism, undeva între şosea şi linia ferată este un fel de groapă sub pământ, îngustă dar lungă, care are drept acoperiş o bucată de beton.
Acolo şi-a făcut adăpost o căţeluşă. Acolo a şi fătat. Odată cu nebunia "eutanasierii", după cum bine ştiţi, mulţi şi-au luat libertatea de a ucide după bunul plac, crezând că fac vreun bine cuiva, vreun act de înaltă dreptate, oameni dezaxaţi şi fără suflet. În aceste condiţii a fost ucisă prin otrăvire şi această căţea. A murit acolo, în gaura de sub pământ. Un om omenos a scos-o de acolo şi a îngropat-o. Căţeluşii au rămas în adăpostul de sub pământ. Norocul lor că au fost destul de mărişori ca să supravieţuiască singuri şi că au avut mulţi oameni iubitori care le-au dus de mâncare.
A venit a doua parte a nebuniei, cea controlată de hingheri şi de cei care au adunat câinii contra fabuloasei sume de 20 lei/buc. Măcelul. În măcel au pierit şi puiuţii căţelei, mai puţin unu.
Îl urmăream, şi eu şi D, de la fereastră, în fiecare zi. Era uşor de identificat deşi era departe: o mingiuţă alb cu negru pe iarba de lângă calea ferată. Nu se mişca din locul lui. Teritoriul lui era o suprafaţă de vreo 2 mp. Nu pleca de acolo. Ieşea din groapa de sub pământ, se uita în stânga, în dreapta, dar nu pleca de acolo. Dădea din codiţă când mai treceau oameni, când îi aruncau de mâncare, dar dacă încercai să te apropii de el, fugea sub pământ.Aşa a şi scăpat de hingheri.
Trăiam zilnic cu frica că într-o zi n-o să-l mai văd, că într-o zi va fi prins, că o să-l ia.
Dimineaţa, primul lucru pe care-l făceam era să iau binoclul şi să-l caut... Mă simţeam îngrozitor pentru că ştiam de existenţa lui, ştiam că e singur şi fără apărare, îl vedeam singur şi al nimănui, ba mai mult, uneori noaptea plângea, şi-l auzeam iar eu nu făceam nimic. La urma urmei, mă gândeam că-l pot lua în casă. La urma urmei, de ce să nu-l iau? Din comoditate? Din egoism? De frică să nu fiu ridiculizată? Râsă? Nici unul nu mi se părea motive suficient de bune ca să las un biet sufleţel să piară, nici unul nu era un motiv suficient de bun încât să-mi împace conştiinţa.
Mi-am zis că dacă vreau să am cugetul împăcat, trebuie măcar să încerc să fac ceva. Ok...
Prima idee care mi-a venit, a fost să încerc la un unchi care stă la casă. M-am gândit şi la ce sumă pot oferi pentru hrană pe lună, mi-am făcut curaj o noapte întreagă să sun, iar dimineaţa de cum m-am ridicat din pat am şi sunat, pentru că nu mai suportam cearta din capul meu: "o sa vrea, ba n-o să vrea"... Well, n-a vrut. Am fost dezamăgită şi descurajată. Mi-am zis că n-am pe cine să mai rog...
În zilele ce au urmat, l-am urmărit în continuare, în fiecare zi, pregătită să sar de la etaj drept în capul celui ce-ar vrea să-i facă rău. Mi se rupea sufletul când mă uitam la el, atât de singur, atât de expus pericolelor de tot felul.
Azi dimineaţă l-au vizitat nişte căţei. Mamă, ce fericit era! Ce mai ţopăia, ce se mai juca, ce mai sărea pe ei şi-i pupa! A fost o fericire să-l urmăresc, dar căţeii şi-au văzut de drum iar el a rămas acolo, singur.
Atunci mi-am zis "băăăăi, fată, lasă timiditatea, lasă prostiile şi fă ceva pentru el!!"
Aşa că, deşi ştiam ce mă aşteaptă (sarcasm, ridiculizări, mişto-uri), am scris un status pe FB cum m-am priceput eu mai bine, în care ceream ajutotul tuturor "prietenilor", să găsim o casă pentru căţel. Am rugat mai multe persoane să dea un "share" acelui status, adică un clik. Foarte mulţi, la care nu mă aşteptam, m-au ignorat. Puţini au fost cei care m-au băgat în seamă. Ferească Dumnezeu să ajung vreodată să am nevoie de ceva mai mult decât un share, de exemplu de sânge...
Dar dacă Dumnezeu vrea ceva, minuni se întâmplă. Ajutorul a venit de la o persoană la care nu mă aşteptam deloc. Avea nevoie de un căţel, dar de un băieţel. Sincer, nu ştiam dacă e băieţel sau fetiţă. Am mers cu sufletul la gură să vedem ce e. Ne-am rugat, chiar ne-am rugat!, să fie băieţel. După mult chin presărat cu multe bucăţele de slănină, am reuşit să o atragem afară din groapa ei. Offf, It's a girl! Ne-a picat faţa...
Am sunat din nou şi între timp familia respectivă s-a răzgândit, e bună şi o fetiţă dacă o să o sterilizăm când are vârsta corespunzătoare. Wooow!!!
Ne-am chinuit din nou, cel puţin o oră să o prindem. Între timp au venit şi câţiva vecini din blocul apropiat. A fost tare amuzant cum veneau pe rând, cu câte o punguţă de oase, ca să ne ajute să o prindem.
Părerea mea e că ne priveau toţi de după perdele şi îi apuca disperarea când vedeau cum ne chinuim şi nu reuşim s-o prindem, iar când ajungeau în culmea disperării, veneau să ne ajute. Într-un final, o doamnă a fost câştigătoarea! A păcălit-o cu vocea ei blândă şi dulce şi cu nişte ghiare de găină. Am luat-o în braţe, un domn îi ţinea boticul, ca să nu mă muşte de faţă iar fetiţa a făcut pişu pe mine de frică :))
Am pus-o pe bancheta din spate, pe o pătură, dar înainte de asta l-am auzit pe domnul acela cum i-a şoptit la ureche cu lacrimi în ochi: "tu, o să-mi fie dor de tine..."
Alex s-a aşezat lângă ea şi a scărpinat-o tot drumul să o liniştească.
Primirea de care a avut parte la noua căsuţă a fost mai mult decît visam. Deşi căţeluşa era destul de mocicoşă, stăpâna a luat-o în braţe şi şi-a lipit obrazul de căpuţul ei, a alintat-o şi s-a minunat de cât e de frumoasă. I-a povestit cum o să-i pună fân în cuşcă şi cum o să-i dea lapte proaspăt de la văcuţă.
Dimineaţă nici nu îndrăzneam să visez la aşa ceva!
Acum pot să bag binoclul în husă şi să merg liniştită la culcare. Dimineaţă n-o să mă mai uit cu frică pe fereastră...
Fetiţa are o casă. Fetiţa nu mai e a nimănui.
Nu are încă un nume dar va primi unul de la noii stăpâni.
Curând cred că vom primi şi poze şi am să vi le arăt.
Va veni şi la noi să poposească puţin după sterilizare. Sper să se înţeleagă cu Chelsie a mea. :))

M-am rugat, să ştiţi, să găsesc un adăpost pentru căţelul ăsta, iar Dumnezeu, în bunătatea Lui infinită, mi-a ascultat şi această cerere, chiar dacă pentru unii oameni părea ridicolă. LUI nu i s-a părut ridicol... de-asta Îl iubesc...

Vă iubesc şi pe voi! O iubesc şi pe Lidia care a luat-o pe fetiţă.
În seara asta am sufletul plin de iubire.
Cu drag,
Ella

-----Later edit------

Ea e Fetiţa.

Pare mare pentru că e pozată de aproape. Are vreo 4 luni. Poate 5.

Aşa-i că-i faină?!