Iarba e prietena ta! Trifoiul e prietenul tău!

     Aseară, pe la 7 jumate, am mers în parcul din apropierea blocului cu hotărârea fermă de a mă răcori. Era aproape la fel de cald afară ca și în casă dar, totuși, puțin mai bine. M-am plantat pe o bancă și m-am pus în așteptarea răcorii. A venit cam la jumătate de oră după ce au venit țânțarii.
    Vezi multe când stai în parc, gură-cască, așa am văzut și faza care a inspirat titlul postării mele.
O fetiță a căzut pe iarbă și-acum plângea, ceea ce e perfect normal. Așa plâng copiii când cad și se lovesc. Ceea ce nu era chiar normal, dar complet hazliu, a fost comportamentul adulților din jurul fetiței, și-anume o pereche de bunici, mămica și, probabil, o vecină de pe scară. Erau așa de disperați să oprească copilul din plâns (și chiar plângea frumos și cuminte, mai degrabă plâns de oboseală, nicidecum plâns isteric) că înconjuraseră copilul, care ședea pe bancă, și se maimuțăreau care mai de care, mămica fiind cea mai tare (așa-s mămicile!): „Maaamiii, nu mai plânge... Iarba e prietena ta. Da, iarba e prietena ta! Și trifoiul. Nu-ți amintești cum ai cules trifoi? Trifoi, mami! Trifoiul e prietenul tău!”.
Vă spun foarte serios că de aseară doar „Iarba e prietena ta” și „trifoiul e prietenul tău” am în cap.
Sper din suflet că, atunci când va fi mare, iarba nu va fi prietena ei.

Pfff, dacă ați ști ce treburi triste venisem eu, de fapt, să vă povestesc! Dar m-am răzgândit. Pentru moment.
Nu uitați! Dacă cumva vă loviți sau sunteți loviți: iarba și trifoiul sunt prietenii voștri. :)
Vă pup!
ella