Noapte bună!

Era 23.30.
Dormeam un somn dulce, perna era moale, vise, dacă aveam, erau pașnice. Singura greșeală: am uitat telefonul la capu' patului. Telefonul zbârnăie și odată cu el patul și somnul meu. Mă trezesc puțin bulversată. Iau telefonul: SMS. Mama: „Noapte bună”. I-am răspuns: „Noapte bună!”, și m-am pus la loc, să dorm. Iată-mă, însă, două ore mai târziu, scriind postări. Somnul n-a mai venit! Între timp perna s-a făcut tare ca piatra, a-nceput să mă doară capul iar inima îmi bate, cum are mai nou obicei, în urechi.
Nu-s supărată pe mama. Nici vorbă! Știu, de fapt, ce-a făcut: m-a verificat. A verificat să vadă dacă-s bine, sau mai exact, dacă sunt. Dacă nu i-aș fi răspuns, probabil n-ar fi dormit toată noaptea, sau peste alte 30 de minute mi-ar fi trimis sms cu „somn ușor!”. :)) Iar dacă nu aș fi răspuns nici la ăla, m-ar fi sunat direct, pe la 2.
Știe că m-am simțit o lecuță rău azi (căldura asta mă doboară!) și cine știe ce gând panicos i-o fi venit ei în minte la 11 jumate, noaptea? Cine știe de scenariu o fi construit ea, cu mine în rolul principal?
Mai pățesc și eu așa, cu „a mea”. O știu singurică, departe de casă, o simt supărată, ea-mi zice că n-are nimic, iar eu găsesc tot felul de motive, mai mult sau mai puțin stupide, să o sun sau să îi trimit mesaje. Uneori se enervează pe mine, dar sunt sigură că în sinea ei știe că vreau doar să-i transmit că-s pe aproape și că-s disponibilă.
Deci, în concluzie, cine are încă o mamă, să o prețuiască șiiii... să își pună noaptea telefonul pe silențios! :))
Noapte bună, mama!