Downton Abbey

Mă feresc de seriale pentru că mă știu cum sunt.
Am văzut doar două seriale (pe internet): unu cu mulți ani în urmă, împreună cu fiica mea, iar altul cu câteva luni în urmă, iar într-o zi am stat până la 4 dimineața ca să-l văd până la final: hai încă un episod, încă unul, ăsta-i ultimul, ba nu, următorul e ultimul, și tot așa. Atunci m-am convins că treaba asta cu episoadele la discreție nu e de mine.
Acum traversez 😁 o perioadă în care mă uit la multe filme. Și-așa, din film în film, am ajuns la un...  serial. 🙊🙈 Downton Abbey. Îmi place maxim!! Cu self-control-ul tot prost stau. Aseara am vazut doua episoade (hai că-i bine!), azi am văzut două, și fix amu mă aflu în pauza dintre al doilea și al treilea. Noroc că după aia trebuie să plec. :)))
Serialul ăsta mi-a adus cel mai mult aminte de cum era lumea înainte de apariția tehnologiei, sau mă rog, înainte ca ea să ia asemenea amploare. Faptul că putem afla orice informație într-o clipită, că putem auzi vocea celor dragi oricând, că veștile ajung într-o secundă, că putem ajunge de pe un continent pe altul în câteva ore, că ne putem verifica copiii oricând, toate astea nu par a ne fi ajutat prea mult în cel mai important sens, în sensul de a ne oferi liniște, siguranță, tihnă. Pentru că, la urma urmei, ce e viața fără tihnă? Ba mai mult, cred că suntem mai anxioși, fricoși și nesiguri ca nicicând.
Când mergeam în tabere, de exemplu, vorbeam cu mama de vreo două ori la telefon, dacă aveam noroc, și îi trimiteam o vedere în care îi spuneam că am ajuns cu bine, vedere care de multe ori ajungea acasă după mine. Și mama își vedea de viața ei, de serviciu, de treburi. Acum, sincer, care dintre noi rezistă fără să își audă copilul zilnic? Și ne face asta să fim mai liniștiți în privința lor? Mai relaxați? Tot îngrijorați suntem. Prima oară am urât „celularul” într-un concediu, când mi-am dat seama că „munca” putea ajunge la mine în concediu, așa cum nu o mai făcuse niciodată până atunci. Apoi îl mai urăsc atunci când „stau” la telefon cu cineva care de fapt nu are să-mi spună nimic. Ne sunăm, uneori, din obișnuință, pentru că trebuie, pentru că trebuie bifat: „Nu te-am sunat azi. Nu m-ai sunat ieri. Ieri n-ai dat niciun semn.”
Nu zic că tehnologia nu e bună. E bună. Doar că nu știu dacă a făcut mai mult bine decât rău. Cred că o folosim greșit deseori. Abuzăm de ea doar pentru că o avem, și în loc să ne facă viața mai bună, o face mai urâtă.

Aș vrea să vizitez locul ăsta.
Vă pup!