Vă mai amintiți de Chelsie?

Ieri am adus covoarele de la spălătorie și le-am pus pe jos. Erau așa de pufoase și de curate, încât nu m-am putut abține și m-am întins pe jos, în sufragerie, ca pe iarbă.
Mi-am amintit apoi cum am dormit cu Chelsie pe covor, spate-n spate, un somn bun și odihnitor în ciuda circumstanțelor. Știam că e ultima noapte din viața ei. Cred că și ea știa, pentru că mi-a transmis toată dragostea ei în noaptea aia. Am stat îmbrățișate toată dimineața, în așteptarea doctorului veterinar. Ale a plecat pentru că avea oră de condus. Speram să se întâmple totul cât era ea plecată, dar Dumnezeu a vrut altfel. Doctorul a întârziat, Ale s-a întors, așa că, atunci când Chelsie a plecat din lumea asta, eram îmbrățișate toate trei, așa cum am fost de atâtea ori în viață. Doctorul a fost bun și blând, și pentru asta o să îi rămân veșnic recunoscătoare.
N-am cuvinte să scriu cât de tare am suferit toți. Ca o ironie, D. a trebuit să meargă la o nuntă cu mașina, să ducă nuntașii... Numai de nuntă nu-i ardea. Noi două am plecat afară, pentru că casa devenise prea mică, prea goală iar tavanul ne apăsa pe cap.
Știu că am mai spus-o și o să o spun cât o să trăiesc: câte lecții am învățat eu de la Chelsie, nu am învățat de la nici un om. Cu o zi înainte să plece, deși era foarte bolnavă, deși de-abia se mai ținea pe picioare, deși avea dureri mari, când am venit de afară, ca să îmi arate că se bucură că mă vede, cu ultimele puteri și-a luat mingiuța să mi-o aducă. Mi-a arătat dragoste până în ultima clipă, în ciuda durerii.
Mi-e dor, mi-e tare dor, de dragostea lui Chelsie, de bunătatea ei, de ochișorii ei blânzi.
De câteva ori am fost tentată să iau alt cățel, dar n-am putut și nici nu cred că o să mai pot vreodată.

Am ales la repezeală câteva poze cu ea.
Aici avea vreo 3 luni. O mogâldeață blănoasă. Ce mică era și A! Erau nedespărțite!

 

Au crescut împreună.

 

 Aici eram la pozat de băscuțe.

 

Atunci când am adus-o acasă pentru prima dată, îmi aduc limpede aminte că l-am întrebat pe D cam cât trăiește un câine, pentru că mă gândeam cu groază la momentul în care A ar fi urmat să se despartă de Chelsie. Știu sigur că făcusem socoteli și că mi-am zis „Aaa, păi Ale ar avea cam 20 de ani, deci o să fie mare, nu o să mai sufere chiar așa de tare, poate o să fie plecată la facultate...” Nu m-am gândit nicio secundă că eu o să sufăr.

Chelsie s-a dus, într-adevăr, la nici o lună după ce Ale a împlinit 20 de ani.

 Asta nu e nici pe departe povestea lui C (cum îi mai spuneam noi). C ar fi trebuit să fie a cuiva care are harul să scrie despre cât de minunată a fost. 

Miss you, C!