Hello!!!

Hello! Ce mai faceţi?
Eu? Mie mi-era dor de locul ăsta al meu, pe care, de altfel, îl vizitez zilnic, doar ca să văd dacă mă mai caută cineva.
Mi-am propus de nenumărate ori să intru şi să scriu două vorbe (nu şi trei prostii), dar cred că până acum a fost prea mare harababură printre gândurile mele ca să pot scrie ceva, nu că acum ar fi cu mult mai multă ordine...
Încă de la începutul anului (sau sfârşitul anului trecut?) mă plângeam şi mă văicăream că trebuie să schimb ceva. Bine-nţeles că nu credeam că o să fac ceva în privinţa asta, pentru că n-aveam nici cea mai vagă idee de unde să încep şi ce să fac.
Aşa cum citisem şi în Alchimistul, "Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău". Well, în cazul meu, Dumnezeu le-a aranjat pe toate.
Viaţa mea începuse - prea devreme pentru vârsta mea - să fie foarte monotonă, iar dacă viaţa începe acolo unde se termină zona de confort, aşa cum zicea habar-n'am-cine, eu aveam muuulte pretexte să nu părăsesc zona de confort şi eram pregătită să inventez continuu altele noi.
Dumnezeu cred că întotdeauna ne vorbeşte mai întâi cu frumosul, ne dă ocazii, şanse, oportunităţi, cum vreţi să le numiţi. Însă dacă ne încăpăţânăm...
Pe scurt, casa mea s-a golit încetul cu încetul. Fiecare a plecat pentru un motiv şi pentru o perioadă: unul la facultate (slavă Domnului!), altul a plecat cu treabă (slavă Domnului şi pentru asta!). Aş fi rămas chiar şi aşa, în singurătatea aia, pentru C a mea, pentru care n-aş fi plecat nici în ruptul capului. Dacă C ar fi trăit 20 de ani, apoi 20 de ani n-aş fi plecat nicăieri. Dumnezeu a hotărât că dacă eu nu plec, e mai bine ca ea să plece... Asta a fost picătura care a umplut paharul. Lovitura de graţie. Am suferit mult, şi doar cine a trecut prin asta înţelege. Celorlalţi li se pare ridicol de exagerat. Probabil aşa gândeam şi eu înainte să o am, de-asta nu mă supăr dacă cineva nu poate înţelege.
Brusc, căsuţa mea, zona mea de confort, "colivia mea de aur", a devenit insuportabilă.
Am simţit că dacă mai rămân fie şi o lună acolo, singură, între pereţii ăia, o iau razna definitiv!
Dumnezeu nu te pune niciodată într-o situaţie neplăcută, fără ca să îţi ofere şi o ieşire, şi fără ca acea situaţie să ducă la ceva bun. Niciodată. Pur şi simplu.
Uite aşa, mi-a oferit ocazia să plec.
N-am schimbat doar casa sau oraşul. Pentru o perioadă am schimbat ţara. Fac lucruri noi. Văd lucruri noi. Merg prin locuri prin care n-am mai fost în viaţa mea.
Am zburat cu avionul! Dap, ştiu, pentru mulţi e ceva foarte banal, dar pentru mine e ceva. Era unul din visurile mele de acum ceva vreme. Între timp am şi uitat de el...
Dacă mi-e dor de casă? Deloc! Mi-e însă foarte dor de familia mea şi abia aştept să ne reunim.
Mi-e foarte dor de C. Foarte dor. Foarte, foarte dor.
Mi-e dor de clienţii mei? Da, de cei speciali, care aproape mi-au devenit prieteni. Şi sunt câţiva...
Oricum, să ştiţi că am croşetele la mine plus 2 perechi de andrele. :))
Trebuie să mă apuc să-mi fac o pereche de mănuşi că n-am. Le postez când or fi gata.

Asta e luna pe care am văzut-o aseară. Seamănă izbitor de mult cu cea de acasă!

Vă îmbrăţişez cu dragoste,

Ella