Echipa "Ella's Place" s-a mărit! :D

După ce am pierdut un membru important al echipei, omuleţ bun la toate, care şi muncea câte puţin, dar care era în primul rând imaginea echipei, pe Alex, care a dat bir cu fugiţii, la studii, când putea ea să rămână frumuşel în orăşelul ăsta uitat de lume şi să croşeteze cu mama ei [ :)))) ], în sfârşit echipa se reîntregeşte.
Acesta este cel mai nou membru: Panselţa Luţa, care se zgâieşte de pe pervaz la mine, în timp ce lucrez.

Şi piticul e fericit (Nu, ăsta nu e piticul meu de pe creier. Ăla e mai puţin zâmbitor.). Ăsta e Piticul cu tarhonul care a explodat, şi dup'aia a făcut fââââs şi gata! Kaput!

Toată ziua am vrut să pozez cerul şi tot am uitat. Dacă vă uitaţi cu atenţie pe fereastră, o să vedeţi o mică bucăţică, destul de neclară din el. Aşa un cer albastru şi limpede de mult n-am mai văzut. Dimineaţă a nins ca-n poveşti, şi chiar mi-a plăcut. Fulgi mulţi şi mari-mari, pufoşi. A fost ceva de vis. Câteva ore mai târziu cerul s-a limpezit şi s-a albăstrit, s-a tot albăstrit, de nici nu te mai puteai uita pe unde mergi, aşa de tare îţi fura privirea. Voi ştiţi, am pozat cerul şi pe alte meleaguri, şi tot albastru era, dar parcă totuşi, cer aşa frumos ca cel de acasă, nu s-a mai pomenit nicăieri. Eu zic că ar trebui să fiu super-recunoscătoare pentru cerul de acasă, pe care-l pot admira împreună cu cei dragi.
Apropo de cer... Ştiţi că sunt oameni care sunt atât de preocupaţi să nu calce în "ceva" încât merg uitându-se numai în jos şi deloc la cer? Pantofii sunt mai importanţi decât sufletul? Hmmm...

 

S-au mai alăturat echipei două veterane: mama şi bunica.

Mama mea, căreia îi vom spune M., ştie să facă o mulţime de lucruri, printre care şi lasetă (macrame), şi lucrează superb, fără greşeală, dar nu ştia să facă, de exemplu, granny square (cred că v-am mai spus despre asta). Am donat nişte fire, că am avut de unde, şi mai întâi a făcut o păturică, pe care a şi vrut-o cineva, şi dusă a fost păturica noastră. Ce bucurie, vă daţi seama!

Acum că m-am întors din pereglinările mele prin lume, eu, fiica rătăcitoare, am fost întrebată: "Auzi, nu mai ai tu să ne dai ceva de lucru? Că ne plictisim..."

Am uitat să vă spun despre bunica. Ea ştie să facă de toate. De toate, am zis! Ea coase, ştie să facă ii, dar n-o mai ajută ochii aşa de bine, totuşi încă lucrează fără ochelari, tricotează şosete(tricotează orice, de fapt), ştie să facă dantelă, ştie să facă lasetă, şnur: îngust, lat, dublu, simplu, cu model, orice vă trece prin cap, doar că e taaare bătrânică, şi o dor mânuţele şi o ustură ochişorii, şi din cauza asta nu mai poate face multe. Cu toate astea, nu poate sta degeaba. Nu poate. Niciodată n-a putut, aşa că tooot tricotează şosete, deşi s-a cam sictirit de ele. Ne-a umplut pe toţi cu şosete de lână.

Deci, mi-a fost solicitat "de lucru". Pfff, parcă aş fi o şefuţă ceva... :))

Mi-am amintit că am nişte sculuri, să tot fie vreo 25, dacă nu mai multe, şi-am zis aşa: bunicii mele, căreia îi vom spune T., îi duc dăpănătoarea mea şi sculurile, şi-am rezolvat-o, iar pe mama o întreb dacă vrea să facă granny's să încercăm nişte gentuţe. Da! a fost răspunsul hotărăt.

Şi-uite aşa, facem ditamai şezătoarea, la mama în bucătărie, lângă soba de teracotă, unde muncim toate trei. Bine-nţeles că sunt întrebată din 10 în 10 minute: "Nu ţi-i foame? Nu mănânci nişte supă? Dulceaţă? Aia? Ailaltă?". Uneori mă revolt şi le zic: "Femei, dacă nu mă lăsaţi în pace cu mâncarea voastră, io nu mai vin!". Proteste peste proteste: "Ba să vii! Cum să nu vii?!".

Bunica mea a terminat sculurile in no time, aşa că s-a întors la şosete, fără niciun chef. Am întrebat-o: "Vrei să faci şi tu (noi ne tutuim dintotdeauna, asta este.) din'astea dar mai simple?" şi i-am arătat un pătrăţel. Uai, imediat s-a înveselit. Aşa că i-am început unul, şi încă unul, şi tot aşa, şi-o să vedeţi cât de curând o minunăţie de gentuţă, croşetată de bunica mea.

Mama a terminat deja pătrăţelele pentru o geantă, dar asamblatul, torţile şi căptuşitul pică pe mine. Munca nasoală, zicem noi. Ei, aşa e cînd eşti şef. :))

 Şi când te gândeşti că eram nerecunoscătoare, când tot ce ar trebui să simt este recunoştinţă, pentru oamenii cu care m-a înconjurat Dumnezeu, pentru că sunt iubită, ba chiar alintată uneori, şi pentru alte mii de motive.

Am aşa o dragoste mare în suflet, în clipa asta, încât vă iubesc pe toţi!

Pe curând!

Poate o să vă delectez şi cu o poză de grup cu noua echipă, sau cu echipa reîntregită, că vine dezertoarea acasă, de sărbători.

Vă pup cu drag,

ella