O păturică, două păturici 😊

         Permiteți-mi să vă prezint două păturici foarte drăguțe (serios!). De data asta chiar am jucat fairplay, adică am făcut una pentru bebelușe și una pentru bebeluși, asta în cazul în care mergem pe ideea că bleu e pentru ei și roz pentru ele. 😊
Ca să respectăm sexul frumos (de parcă celălalt sex ar fi urât!), începem cu păturica cu roz. Crem cu roz.

Este tricotată din bumbac, moale și plăcut la atingere. Marginea croșetată e tot din bumbac, la fel ca și aplicațiile.
La colțuri are fundițe de satin roz. Vă spun drept că e foarte veselă și frumoasă. Merge foarte bine și pentru botez.
Să vă mai spun? Bine, vă spun! Bumbacul e foarte bun pentru bebeluși pentru că absoarbe umezeala, protejează copilașcul, de vânt sau de soare, fără ca micuțul să se încingă sub această păturică.

Pentru cât de multe detalii doriți, îmi puteți scrie aici.

Acum, să intre băiețeii în scenă!
Sau, de ce nu, fetițele? chiar, de ce nu? Albăstrelele or fi doar pentru băieți? Nicidecum!

          
           Este subțirică, vaporoasă, ușoară (nu știu dacă are 300g, nu cred... daaaar, la fel, pentru oricât de multe informații îmi puteți scrie. La colțuri are fundițe de satin, lila. O delicatețe de păturică! Adică e delicată. 😊

Sper că vă plac! Mie îmi plac mult!
Vă pup cu drag și vă doresc o Duminică frumoasă!

Aniversare la Castelul Corvinilor 🏰

          După ce am sărbătorit nunta de argint... separat, în țări diferite, fiecare în țara în care avea treabă în momentul respectiv, anul acesta am reușit să „ținem aproape”, de aniversarea noastră. Era planificat să sărbătorim la telefon și anul acesta, dar uite că se mai întâmplă și lucruri faine, și am reușit să fim împreună!
O parte din zi am petrecut-o la Castelul Corvinilor. N-am mai vizitat de mult vreun castel și mi-a plăcut, mi-am amintit de excursiile făcute cu școala și de excursiile în care o duceam pe A. când era mică. Aaa, m-am bucurat și de avantajele studenției, și am plătit bilet cu reducere! :))
Am făcut câteva pozici, și-am zis să vi le arăt și vouă, poate o să vă facă plăcere.

 

 

 Vă pup!

Mărgele de lemn

         Nu știu cum reușesc unele persoane să lucreaze ani și ani aceeași muncă și să nu se plictisească. Vreau și eu să fiu așa!
Mă refer la muncile făcute manual, dacă pot să le spun așa. De exemplu, cunosc câteva doamne care de mulți ani croșetează și tot croșetează, fac lucruri minunate, s-au perfecționat și nu s-au săturat! Altele fac bijuterii, altele decorații, șamd. Sau mama! Ani și ani și ani a lucrat lasetă/macrame.
          Eu am început cu croșetatul și tricotatul. Dacă ați ști câți munți de ață mi-am cumpărat în perioada aia!!! Nu mai știam pe unde să o ascund... :))
Îmi place să revăd, uneori, în poze, toate lucrurile pe care le-am croșetat sau tricotat de-a lungul timpului și uneori mă mir de cât de mult am putut să lucrez. Îmi amintesc că primul lucru făcut pentru cineva străin a fost o pereche de mănuși croșetate, fără degete, mov. Ce emoții am avut! Până să primesc feed-back-ul nici să dorm n-am putut! Serios!!
          Apoi, de curând, am trecut la mărgelit. Ceva ce nu mi-am imaginat vreodată că voi face. La fel, am cumpărat o grămadă de punguțe cu mărgeluțe, zeci de punguțe cu accesorii, am salvat sute de modele, informații... Am rărit-o pentru că mărgelitul îmi obosește foarte tare ochii. Dar n-am abandonat.
          Zilele astea mi-am făcut de lucru cu niște bile de lemn. Niște vopsele acrilice, pe care le aveam prin casă, s-au intersectat cu niște bile de lemn pe care le cumpărasem ca să le îmbrac în mărgele, dar care s-au dovedit a fi prea mari pentru asta. Mi-a plăcut atât de mult încât mi-am făcut comandă de alte bile de lemn (pe astea le-am consumat deja), șnururi de piele, închizători și tot ce trebuie. :))
Cred că o să petrec o vreme pictând mărgele de lemn. Și cred că o să mă reîntorc la tricotat. Dar nu mă las nici de Toho, îmi trebuie doar niște ochelari mai buni. Mda, și lucrarea de licență, care o să pună „on hold” mărgelele de lemn, cele Toho și tricotatul. Dar cine scapă la anu' de facultate? Cine, cine, cine? :))
Hai să vă arăt ce-am meșterit!

 

Ne revedem curând cu o păturică nouă: fir nou, culoare nouă, model nou.
Weekend fain!
ella.

P.S. O amintire am să vă arăt! Una frumoasă!

Adio, Duli!

          Încă o persoană care și-a găsit sfârșitul în măruntaiele pământului, în mina Lupeni.
Dimineață când am auzit știrea la televizor și, mai ales, când am auzit că are 42 de ani, mi s-a strâns stomacul. Mă gândeam că trebuie să îl cunosc pentru că e din generația mea. Știam că poate fi oricine, dar nu mă gândeam la el.
          Duli. Cel mai bun prieten al fiicei lui. De multe ori l-am admirat pentru asta. Te uitai la ei și vedeai doi prieteni. Nu știu cum o să facă față veștii. Are doar 14 ani.
Zilele trecute mă uitam la pozele lor de la mare. Ultimul concediu.
Mesajul de adio, scris de soția lui pe Facebook, îți rupe inima.
          Dragii mei, să știți, nimic nu s-a schimbat din ziua AIA de coșmar. Nimic! Oamenii muncesc la fel și mor la fel.
          Dacă atunci când ne erau copiii mici ne rugam să nu se închidă mina și ne era frică că se închide și că n-o să ne descurcăm, acum îmi doresc din tot sufletul să se închidă odată! Ne descurcăm noi și fără ea...

Pauza de masă.

Downton Abbey

Mă feresc de seriale pentru că mă știu cum sunt.
Am văzut doar două seriale (pe internet): unu cu mulți ani în urmă, împreună cu fiica mea, iar altul cu câteva luni în urmă, iar într-o zi am stat până la 4 dimineața ca să-l văd până la final: hai încă un episod, încă unul, ăsta-i ultimul, ba nu, următorul e ultimul, și tot așa. Atunci m-am convins că treaba asta cu episoadele la discreție nu e de mine.
Acum traversez 😁 o perioadă în care mă uit la multe filme. Și-așa, din film în film, am ajuns la un...  serial. 🙊🙈 Downton Abbey. Îmi place maxim!! Cu self-control-ul tot prost stau. Aseara am vazut doua episoade (hai că-i bine!), azi am văzut două, și fix amu mă aflu în pauza dintre al doilea și al treilea. Noroc că după aia trebuie să plec. :)))
Serialul ăsta mi-a adus cel mai mult aminte de cum era lumea înainte de apariția tehnologiei, sau mă rog, înainte ca ea să ia asemenea amploare. Faptul că putem afla orice informație într-o clipită, că putem auzi vocea celor dragi oricând, că veștile ajung într-o secundă, că putem ajunge de pe un continent pe altul în câteva ore, că ne putem verifica copiii oricând, toate astea nu par a ne fi ajutat prea mult în cel mai important sens, în sensul de a ne oferi liniște, siguranță, tihnă. Pentru că, la urma urmei, ce e viața fără tihnă? Ba mai mult, cred că suntem mai anxioși, fricoși și nesiguri ca nicicând.
Când mergeam în tabere, de exemplu, vorbeam cu mama de vreo două ori la telefon, dacă aveam noroc, și îi trimiteam o vedere în care îi spuneam că am ajuns cu bine, vedere care de multe ori ajungea acasă după mine. Și mama își vedea de viața ei, de serviciu, de treburi. Acum, sincer, care dintre noi rezistă fără să își audă copilul zilnic? Și ne face asta să fim mai liniștiți în privința lor? Mai relaxați? Tot îngrijorați suntem. Prima oară am urât „celularul” într-un concediu, când mi-am dat seama că „munca” putea ajunge la mine în concediu, așa cum nu o mai făcuse niciodată până atunci. Apoi îl mai urăsc atunci când „stau” la telefon cu cineva care de fapt nu are să-mi spună nimic. Ne sunăm, uneori, din obișnuință, pentru că trebuie, pentru că trebuie bifat: „Nu te-am sunat azi. Nu m-ai sunat ieri. Ieri n-ai dat niciun semn.”
Nu zic că tehnologia nu e bună. E bună. Doar că nu știu dacă a făcut mai mult bine decât rău. Cred că o folosim greșit deseori. Abuzăm de ea doar pentru că o avem, și în loc să ne facă viața mai bună, o face mai urâtă.

Aș vrea să vizitez locul ăsta.
Vă pup!