Adio, Florine!

          Noi, la școală, îi spuneam Florin. Colegii de muncă și familia, am văzut acum, îi spuneau Ionică, Ionel. Am fost colegi de liceu și am făcut naveta împreună în clasa a XII-a. Mi se pare că în perioada aia își pierduse unul dintre părinți. Dar ce îmi amintesc eu cel mai bine despre el, e că era blând, foarte blând.

sursa

           Vedeți voi, Florin a fost miner și Florin a murit pe nedrept la fel cum a murit și colegul lui, Iuliu, la fel cum mor toți minerii. Florin nu a participat la „mineriade”, deci ura e fără fond, în caz că îi trece cuiva prin inimă sentimentul ăsta. În perioada aia noi eram la școală, înghețam iarna  prin stații și făceam o navetă de 20 km, în niște autobuze vechi și pline până la refuz, la Petroșani, la Liceul Economic.
           

Sursa

          Pe Iuliu îl cunoșteam doar din vedere, dar o cunosc pe soția lui. O cunosc și mi se rupe sufletul gândindu-mă la durerea din sufletul ei. Am văzut-o în primele imagini transmise la televizor, în curtea minei, i-am văzut disperarea, frica, și am sperat că se înșală, că instinctul o înșală și că totul se va termina cu bine. Nu a fost așa. Adio, Iuliu!

         Tot la televizor l-am văzut pe tata lui Ghiță și pe Sorina, soția lui, în curtea minei.  Nu știau nimic, nimeni nu le-a dat nicio informație. Câteva ore bune am crezut că Ghiță e unul dintre cei trei prinși de surpare. M-am rugat să nu fie. Mă gândeam la Sorina și la cei patru copilași, dintre care două gemene sub un an. Nici Ghiță nu a fost la „mineriade”. Era prea tânăr. Era copil...
Ghiță a scăpat. Domnul să te scape de mină, Ghiță!

         Unii dintre cei care urmăriți cât de cât acest blog, știți că din când în când rămân singură, pentru că soțul meu, miner ieșit la pensie, pleacă la muncă în străinătate. Mi-e greu, mi-e dor și de cele mai multe ori în primele săptămâni după plecarea lui sunt cam deprimată. Într-una din zilele mele proaste, am ieșit să mă plimb, și-am luat magazinele „second-hand” la rând. Într-unul din magazine, un domn din București (am aflat ulterior), în jur de 60 de ani, îmbrăcat în haine de vacanță (pantaloni scurți de doc crem, pălărie de soare) vorbea la telefon: „Da, sunt foarte cuminți. Omenește nu se poate pricepe cât sunt de cuminți. Le-au curățat locurile de muncă și i-au cumințit.” Și tot continua să explice cât suntem noi de cuminți și de docili. Nu m-am putut abține să nu merg la el și să-l întreb dacă a fost și înainte la noi, când aveam locuri de muncă, ca să vadă dacă suntem cuminți sau nu. Mi-e ciudă, ciudă, ciudă, că m-a bufnit plânsul în fața arogantului.
                Hei tu, Arogantule, nicio șansă să citești un blog de handmade, dar totuși, vreau să îți spun unde să-i cauți pe minerii care au participat la mineriade! Caută-i prin toaaată România, de unde au fost aduși de comuniști cu zeci de ani în urmă, să muncească în mine. Caută-i la tine la țară, caută-i prin Moldova, prin Oltenia, peste tot! Caută-i prin Spania, Italia și Anglia! Caută-i prin București! Neapărat caută-i prin București!!! Du-te întreabă-l de ei pe Cozma aka Luceafărul Huilei (îmi vine să vomit!!!) mare vedetă la televizor, care ne-a făcut numai rău. Dacă crezi că cei care locuiesc acum în Vale sunt minerii pe care îi urăști tu și de care te temi tu, te înșeli! Au plecat cei mai mulți la fel cum au venit și de unde au venit.
 
               Douăzeci și trei de ani am trăit cu frică. Rareori, eu și soțul meu, am îndrăznit să ne despărțim supărați, pentru că adânc, în subconștient, știam că s-ar putea să nu ne mai vedem. L-am așteptat în fiecare zi cu ochii pe ceas. Dacă întârzia puțin, deja îmi creștea pulsul și mă mutam în fereastră, să-l aștept. Dacă întârzia mai mult, o sunam pe Marcela, sau pe nevasta lui Cipri, sau pe altcineva, să întreb dacă ai lor au ajuns acasă. Dacă întârzia mai mult, sunam la mină, iar când îl vedeam în capătul străzii că apare, cu mersul obosit, îi mulțumeam cu lacrimi Domnului că mi l-a adus și de data asta cu bine acasă.
             A trecut prin pericole pe care mi le-a povestit doar după ce a ieșit la pensie, ca să nu mă sperie. I-am văzut de nenumărate ori spatele plin de tăieturi și de zgârieturi, de la cărbunele și pietrele care cădeau peste ei, în mină. I-am văzut de atâtea ori ochii obosiți, plini de praf de cărbune, ochișorii mei iubiți. Nu mă mângăia pe obraji ca să nu mă zgârie, așa niște bătături avea. Era atât de obosit încât atunci când dormea, Alexandra, mică fiind, putea să sară pe el că tot nu-l trezea.
De multe ori avea coșmaruri cu mina și striga în somn...
     Într-o zi i-a dus Cozma la grevă, la Petroșani, iar șutul ăla li s-a trecut „nemotivat”. A pierdut atât de mult la salariu din cauza aia, încât nici bani cât să plătim rata la mobila de bucătărie nu a luat. Ne-am împrumutat și-apoi ne-am tot împrumutat, și cu greu am scăpat...
     Eram necăsătoriți când i-a dus Cozma, încolonați, 20 km pe jos de la Lupeni la Petroșani, la... altă grevă. Treceau pe lângă blocul mamei mele și, mi-a povestit mai târziu, că îi era frică că o să-l văd de pe balcon, așa negru, acoperit cu cărbune, și n-o să-l mai vreau.
          Ultimii ani au fost din ce în ce mai grei. Se muncește în condiții inumane, și asta v-o spun eu, Ela, nu un canal de știri, nu un lider politic sau de sindicat, și e purul adevăr. Sunt locuri în mină unde minerii trebuie să meargă pe burtă, atât de tare s-au lăsat galeriile. Galeriile sunt susținute de stâlpi de fier care... nu există. Ca să facă rost de ei pentru a face galerii noi, minerii sunt puși să scoată stâlpii de la galeriile vechi și să-i refolosească, operațiune foarte periculoasă. În momentul în care ai scos stâlpii aceia, tot „tavanul” poate veni peste tine. Așa se lucrează! Nu au unelte, nu au materiale și sunt amenințați tot timpul. Acestea sunt doar mici exemple.
          Din mine s-a furat tot ce se putea fura. Să nu credeți că au furat minerii... Toți directorii, toți șefii, toți liderii de sindicat, toți s-au îmbogățit. Toți au furat cât au putut. Toți au case, cabane, mașini. Până și nenorocita aia de cantină avea două intrări: una pentru șefi, alta pentru mineri.
          Noi am rămas captivi aici. Pe banii pe care i-aș lua din vanzarea unui apartament in Vale, nu-mi iau nici un coteț într-o zonă mai bună din țară, așa că... Încercăm să ne propulsăm copiii. Îi trimitem la universități bune, (cum? numai noi știm...) sperând că vor reuși să își facă o viață acolo, în orașe mai dezvoltate, mai bune, mai frumoase, cu mai multe posibilități. Unii reușesc, alții nu. Cei care nu reușesc, se întorc. Unii chiar în mină.
         Soțul meu și-a pierdut tatăl când avea doar 7 ani. Explozie în mină. A fugit cât a putut de mină, dar până la urmă tot acolo a ajuns. Tatăl lui vitreg l-a luat cu el la muncă, și acolo a rămas mai bine de 20 de ani.
Mi-ar trebui zeci de postări să vă povestesc cât a fost și este de greu aici.
         Îmi aduc aminte cum m-am dus la mină cu Alexandra în spate (avea vreo 3 ani) și cu bunica, fluturând stegulețe, ca să-l vedem pe Emil Constantinescu, președintele țării pe atunci, care a venit să ne promită câte în lună și în stele. Și l-am crezut...

         Dragă Florin, dragă Iuliu, pentru voi e prea târziu. Tot ce pot să mai fac e să promit că ori de câte ori vă voi întâlni soțiile și copilașii pe stradă, o să le ofer un zâmbet cald și o vorbă bună, că dacă vreodată o să am ocazia să fac ceva pentru ei... m-aș simți onorată.
        Dragi români, TREZIȚI-VĂ!!!!!!!!!!!

Mai multe despre surparea de la mina Lupeni puteti citi aici si aici