Psalmul 118:24

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!
Psalmul 118:24

Saturday 7 October 2017

Adio, Florine!

          Noi, la școală, îi spuneam Florin. Colegii de muncă și familia, am văzut acum, îi spuneau Ionică, Ionel. Am fost colegi de liceu și am făcut naveta împreună în clasa a XII-a. Mi se pare că în perioada aia își pierduse unul dintre părinți. Dar ce îmi amintesc eu cel mai bine despre el, e că era blând, foarte blând.

sursa
           Vedeți voi, Florin a fost miner și Florin a murit pe nedrept la fel cum a murit și colegul lui, Iuliu, la fel cum mor toți minerii. Florin nu a participat la „mineriade”, deci ura e fără fond, în caz că îi trece cuiva prin inimă sentimentul ăsta. În perioada aia noi eram la școală, înghețam iarna  prin stații și făceam o navetă de 20 km, în niște autobuze vechi și pline până la refuz, la Petroșani, la Liceul Economic.
           
Sursa
          Pe Iuliu îl cunoșteam doar din vedere, dar o cunosc pe soția lui. O cunosc și mi se rupe sufletul gândindu-mă la durerea din sufletul ei. Am văzut-o în primele imagini transmise la televizor, în curtea minei, i-am văzut disperarea, frica, și am sperat că se înșală, că instinctul o înșală și că totul se va termina cu bine. Nu a fost așa. Adio, Iuliu!

         Tot la televizor l-am văzut pe tata lui Ghiță și pe Sorina, soția lui, în curtea minei.  Nu știau nimic, nimeni nu le-a dat nicio informație. Câteva ore bune am crezut că Ghiță e unul dintre cei trei prinși de surpare. M-am rugat să nu fie. Mă gândeam la Sorina și la cei patru copilași, dintre care două gemene sub un an. Nici Ghiță nu a fost la „mineriade”. Era prea tânăr. Era copil...
Ghiță a scăpat. Domnul să te scape de mină, Ghiță!

         Unii dintre cei care urmăriți cât de cât acest blog, știți că din când în când rămân singură, pentru că soțul meu, miner ieșit la pensie, pleacă la muncă în străinătate. Mi-e greu, mi-e dor și de cele mai multe ori în primele săptămâni după plecarea lui sunt cam deprimată. Într-una din zilele mele proaste, am ieșit să mă plimb, și-am luat magazinele „second-hand” la rând. Într-unul din magazine, un domn din București (am aflat ulterior), în jur de 60 de ani, îmbrăcat în haine de vacanță (pantaloni scurți de doc crem, pălărie de soare) vorbea la telefon: „Da, sunt foarte cuminți. Omenește nu se poate pricepe cât sunt de cuminți. Le-au curățat locurile de muncă și i-au cumințit.” Și tot continua să explice cât suntem noi de cuminți și de docili. Nu m-am putut abține să nu merg la el și să-l întreb dacă a fost și înainte la noi, când aveam locuri de muncă, ca să vadă dacă suntem cuminți sau nu. Mi-e ciudă, ciudă, ciudă, că m-a bufnit plânsul în fața arogantului.
                Hei tu, Arogantule, nicio șansă să citești un blog de handmade, dar totuși, vreau să îți spun unde să-i cauți pe minerii care au participat la mineriade! Caută-i prin toaaată România, de unde au fost aduși de comuniști cu zeci de ani în urmă, să muncească în mine. Caută-i la tine la țară, caută-i prin Moldova, prin Oltenia, peste tot! Caută-i prin Spania, Italia și Anglia! Caută-i prin București! Neapărat caută-i prin București!!! Du-te întreabă-l de ei pe Cozma aka Luceafărul Huilei (îmi vine să vomit!!!) mare vedetă la televizor, care ne-a făcut numai rău. Dacă crezi că cei care locuiesc acum în Vale sunt minerii pe care îi urăști tu și de care te temi tu, te înșeli! Au plecat cei mai mulți la fel cum au venit și de unde au venit.
 
               Douăzeci și trei de ani am trăit cu frică. Rareori, eu și soțul meu, am îndrăznit să ne despărțim supărați, pentru că adânc, în subconștient, știam că s-ar putea să nu ne mai vedem. L-am așteptat în fiecare zi cu ochii pe ceas. Dacă întârzia puțin, deja îmi creștea pulsul și mă mutam în fereastră, să-l aștept. Dacă întârzia mai mult, o sunam pe Marcela, sau pe nevasta lui Cipri, sau pe altcineva, să întreb dacă ai lor au ajuns acasă. Dacă întârzia mai mult, sunam la mină, iar când îl vedeam în capătul străzii că apare, cu mersul obosit, îi mulțumeam cu lacrimi Domnului că mi l-a adus și de data asta cu bine acasă.
             A trecut prin pericole pe care mi le-a povestit doar după ce a ieșit la pensie, ca să nu mă sperie. I-am văzut de nenumărate ori spatele plin de tăieturi și de zgârieturi, de la cărbunele și pietrele care cădeau peste ei, în mină. I-am văzut de atâtea ori ochii obosiți, plini de praf de cărbune, ochișorii mei iubiți. Nu mă mângăia pe obraji ca să nu mă zgârie, așa niște bătături avea. Era atât de obosit încât atunci când dormea, Alexandra, mică fiind, putea să sară pe el că tot nu-l trezea.
De multe ori avea coșmaruri cu mina și striga în somn...
     Într-o zi i-a dus Cozma la grevă, la Petroșani, iar șutul ăla li s-a trecut „nemotivat”. A pierdut atât de mult la salariu din cauza aia, încât nici bani cât să plătim rata la mobila de bucătărie nu a luat. Ne-am împrumutat și-apoi ne-am tot împrumutat, și cu greu am scăpat...
     Eram necăsătoriți când i-a dus Cozma, încolonați, 20 km pe jos de la Lupeni la Petroșani, la... altă grevă. Treceau pe lângă blocul mamei mele și, mi-a povestit mai târziu, că îi era frică că o să-l văd de pe balcon, așa negru, acoperit cu cărbune, și n-o să-l mai vreau.
          Ultimii ani au fost din ce în ce mai grei. Se muncește în condiții inumane, și asta v-o spun eu, Ela, nu un canal de știri, nu un lider politic sau de sindicat, și e purul adevăr. Sunt locuri în mină unde minerii trebuie să meargă pe burtă, atât de tare s-au lăsat galeriile. Galeriile sunt susținute de stâlpi de fier care... nu există. Ca să facă rost de ei pentru a face galerii noi, minerii sunt puși să scoată stâlpii de la galeriile vechi și să-i refolosească, operațiune foarte periculoasă. În momentul în care ai scos stâlpii aceia, tot „tavanul” poate veni peste tine. Așa se lucrează! Nu au unelte, nu au materiale și sunt amenințați tot timpul. Acestea sunt doar mici exemple.
          Din mine s-a furat tot ce se putea fura. Să nu credeți că au furat minerii... Toți directorii, toți șefii, toți liderii de sindicat, toți s-au îmbogățit. Toți au furat cât au putut. Toți au case, cabane, mașini. Până și nenorocita aia de cantină avea două intrări: una pentru șefi, alta pentru mineri.
          Noi am rămas captivi aici. Pe banii pe care i-aș lua din vanzarea unui apartament in Vale, nu-mi iau nici un coteț într-o zonă mai bună din țară, așa că... Încercăm să ne propulsăm copiii. Îi trimitem la universități bune, (cum? numai noi știm...) sperând că vor reuși să își facă o viață acolo, în orașe mai dezvoltate, mai bune, mai frumoase, cu mai multe posibilități. Unii reușesc, alții nu. Cei care nu reușesc, se întorc. Unii chiar în mină.
         Soțul meu și-a pierdut tatăl când avea doar 7 ani. Explozie în mină. A fugit cât a putut de mină, dar până la urmă tot acolo a ajuns. Tatăl lui vitreg l-a luat cu el la muncă, și acolo a rămas mai bine de 20 de ani.
Mi-ar trebui zeci de postări să vă povestesc cât a fost și este de greu aici.
         Îmi aduc aminte cum m-am dus la mină cu Alexandra în spate (avea vreo 3 ani) și cu bunica, fluturând stegulețe, ca să-l vedem pe Emil Constantinescu, președintele țării pe atunci, care a venit să ne promită câte în lună și în stele. Și l-am crezut...

         Dragă Florin, dragă Iuliu, pentru voi e prea târziu. Tot ce pot să mai fac e să promit că ori de câte ori vă voi întâlni soțiile și copilașii pe stradă, o să le ofer un zâmbet cald și o vorbă bună, că dacă vreodată o să am ocazia să fac ceva pentru ei... m-aș simți onorată.
        Dragi români, TREZIȚI-VĂ!!!!!!!!!!!

Mai multe despre surparea de la mina Lupeni puteti citi aici si aici





11 comments :

  1. Cuvintele spun prea putin ...
    Dumnezeu sa-i ierte si sa aiba grije de familiile lor!
    Imi pare rau ca traiesti asa clipe!
    Pupici si îmbratisari draga mea! 💕💖💗

    ReplyDelete
  2. Vai de capul meu, ce hal de viata traim in tara asta!
    Cine nu citeste postarea asta, ar crede ca esti o cuconita rasfatata de soarta, care are timp de lucru de mana si asta si face. Iti dai tu seama cate v-a dat voua viata de trait? Si cu toate astea, tu mai ai putere sa vezi frumosul. Asta e ceva de foarte mare insemnatate. Te admir.
    De minerii de acolo imi pare rau, tare rau, asa cum imi pare rau de orice om bun de pe pamant, sortit sa sufere si sa traga la jug. Poate candva se va face si dreptate in lume.
    Dumnezeu sa-i ierte pe cei plecati.

    ReplyDelete
  3. Este groaznic. Dumnezeu sa i ierte si sa le mangaie familiile. Nu stiu cat de greu va este, mereu insa am stiut ca sa fii miner este cea mai grea ai mai urata meserie din lume si nu mi am inchipuit ca cineva o alege de bunavoie. Sarmanii oameni.
    Ce bine ca sotul tau a scapat de acolo si oricat de departe e viu!

    ReplyDelete
  4. infiorator! nici cuvinte nu am!!!

    ReplyDelete
  5. m ai facut sa plang...cat de emotionant :(

    ReplyDelete
  6. Si eu am plans si nu am vorbele la mine acuma. Mi le-a inghitit de tot emotia pe care mi-ai transmis-o. E ceva groznic de putred, de defect in tara asta a noastra. Prea multa lume sufera, stiam asta, nu am descoperit azi. Dar acum, la tine, imi vine si mai tare sa plang. Da, ei nu citesc bloguri di handmade. Dar noua ne vine tare greu cand citim despre suferinta oamenilor care ne sunt dragi. A celor ce scriu din suflet. Pe bloguri de handmade, de gradinarit, de povesti traite sau culese. Imbratisari pentru voi si putere pentru familiile acelea. Dumnezeu sa ii ierte pe cei plecati!

    ReplyDelete
  7. trist ! Dumnezeu să-i odihnească în pace ! grea viaţa de miner !
    pupic ! vă doresc multă sănătate şi o seară liniştită !

    ReplyDelete
  8. Dumnezeu sa-i ierte si sa aiba grija de familiile lor .... mai mult nu stiu ce e de zis :(

    ReplyDelete
  9. Lucrurile astea nu pot trezi decat tristete,multa amaraciune,furie.Numai ca in tot ce se intampla cu tara noastra avem si noi toti o vina,aceea ca nu ne dezmeticim,ca judecam prea mult dupa sentimente,rabdam,acceptam,ne supunem,ne complacem,ori ca ne raportam strict la interesul personal(si nimic nu-i rau in jurul nostru cata vreme noua ne e bine),nu votam,sau ...De la politicieni nu o sa vedem altceva decat aroganta,nepasare,sunt mult prea mici,insa,din pacate ,ei sunt oglinda societatii noastre.Si toate astea fac victime,lasa rani adanci.Totul se va schimba cand vom realiza ca suntem foarte legati unii de altii,si de aceea trebuie sa ne pese,tot timpul,nu doar in functie de starea emotionala ,de disponibilitatea de moment.
    Odihna celor plecati,si intarire pentru cei ramasi!
    Pentru noi ceilalti,intelepciune,trezire,sa nu traim doar cu nadejdea ca nou nu ni se poate intampla ...

    ReplyDelete
  10. Cat de trsit. cutremurator. Ma tot infior.
    Dumnezeu sa-i ierte pe cei plecati , iar familiior sa le dea multa, multa putere sa poata trece peste cumpana asta asa de grea.

    ReplyDelete