Uneori mi-aș dori să pot opri timpul

    Că viața e într-o continuă schimbare, n-am realizat până când au început să se petreacă schimbări, una după alta și, culmea, schimbări care nu mi-au plăcut.
Este o perioadă, destul de lungă, când copiii sunt acasă, cresc, și viața trece pe nesimțite, zi după zi, deseori în rutină: spală, calcă, fă teme, gătește, ședințe cu părinții, roșu-n gât, vacanțe, week-end-uri și sărbători, febră, cumpără hăinuțe, jucării... și-ai impresia, uneori, că ești într-un carusel care se tot învârte și nu se mai oprește. Din păcate, se oprește... Ai impresia - eu cel puțin așa am crezut, sau poate nici măcar nu m-a preocupat asta - că n-o să se termine niciodată.
Apoi, într-o zi copilul pleacă și-ai parte de prima schimbare majoră. Și de-aici în colo, toate se schimbă și se tot schimbă.
     Azi am fost pe la mama. Nu știu de ce, dar până nu de mult mama mi se părea nemuritoare. Poate pentru că bunica era veterana familiei, nu mi-am dat seama că și peste mama timpul a trecut.
     Or fi nemernicii ăștia de hormoni, zăpușeala de afară, cerul care nu e niciodată complet albastru și limpede ci mereu încețoșat, stresul cu ultimul examen - care în clipa asta mi se pare insignifiant și, de fapt, nu mi se pare, chiar așa e! Ce e un examen pe lângă alte lucruri? Nu știu care o fi cauza, dar am un plâns în mine cât globul pământesc de mare! Aș vrea să o pot băga pe mama în sufletul meu și să o țin ascunsă acolo.

Cu mama și fratele meu. Cu 35 de ani în urmă!

Momente și locuri, frumoase

       Îmi place mult să mă uit prin poze. Am o grămadă: poze de familie, de la evenimente importante, de la sarbatori, din vacanțe...
      Când mă uit la câte o poză, îmi pot aminti exact cum mă simțeam în clipa când am făcut poza, cum a fost ziua aia sau locul acela. La altele când mă uit, îmi dau seama că uitasem complet de împrejurarea respectivă, și mă bucur că am o poză care să-mi amintească.
Iubesc pozele și le-am iubit de când mă știu. Îmi amintesc cât regretam că bunicii mei nu au poze din coplăria lor, cu părinții lor.
     Și pe Facebook obișnuiam să pun multe poze și, în egală măsură, îmi place să mă uit la pozele altora. Eu cred că dacă cineva și-a pozat floarea preferată, un colț preferat din grădină sau din casă, cartea pe care o citește, o prăjitură sau un fel de mâncare care i-a ieșit bine, nu se laudă. Eu cred că, atunci când oamenii fac poze și le postează, de fapt încearcă să imortalizeze un moment de fericire, de bucurie, de frumusețe, pe care vor să-l impărtășească. Pe mine m-au insiprat multe persoane cu pozele lor: mi-au dat idei bune, m-au îndemnat, indirect, să vreau să fac lucruri bune. De asemenea - cu mare bucurie o spun! - pozele cu lucruri făcute de mine au inspirat câteva persoane să se apuce de croșetat. Am fost fericită când mi s-a spus lucrul acesta.
Am ajuns în locuri superbe pe care mai întâi le-am văzut la cineva în poze. Văd oameni bucurându-se și parcă mă bucur și eu. Acum trec printr-o fază, „prăjituri fără coacere” se numește... :)) Tot pozele  m-au inspirat. Pozele unor gospodine pricepute.
Prin poze putem transmite atât de mult. Nu degeaba e vorba aia: „o poză cât o mie de cuvinte”. Ok, excludem pozele cu botic și funduleț. Transmit și acelea ceva, dar cu totul altceva... Nu neapărat ceva rău, doar că altceva. :))
     Am postat, la un moment dat, câteva poze de la festivitatea de absolvire pentru că am fost foarte fericită în ziua aia, și pentru că pentru mine a fost un moment grozav, ca și cum aș fi reușit să escaladez Everestul. Îmi venea să „strig” prin pozele alea: „Hei, oameni, am reușit! Am dus ceva greu până la capăt! Se pot întâmpla și lucruri faine! Bucurați-vă cu mine!” . Vai, ce toantă sunt! :( „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” ... a expirat!
      Și-acum ce să fac? Să nu mai pun poze? Nici cu fursecuri, nici cu lucru de mână, nici cu mușcățile, nici cu cerul, nici cu norii? Nici cu marea? Nici cu mine? Nici măcar cu faina de mine?? :)))) Cu căței bagabonzi se poate?
Mămăligă cu brânză!! Apoi dacă e s-o luăm așa, nu mai facem nimic, niciodată, ca să nu deranjăm pe careva, să nu ofuscăm pe careva... Stăm cuminți cu mîinile la spate și nici nu respirăm, decât din când în când, pe furiș. Așteptm, în liniște, să treacă viața, să treacă tot, și nu ne bucurăm, și nu ne exprimăm, până nu primim aprobare!

Poze din momente și locuri frumoase, pe unde-am hoinărit împreună cu D.

Galben e culoarea fericirii! Știați?

Duminica-n familie

The sky's the limit!

Bunatatile Domnului se innoiesc in fiecare dimineata...

Pe apă ducă-se toate necazurile noastre!

Oițe

Duminică binecuvântată!
ella

Azi, 18 iunie

A fost o zi lungă, cu de toate. În special cu multă, multă căldură. Am „murit” de cald!
Astăzi am avut ultimul examen din ultima sesiune. Ohh, ce bucurie! 6 sesiuni lungi și late au trecut!
După, am fost cu colegii la un suc, ca să sărbătorim. O să-mi fie tare dor de ei. Tare, tare dor! Mi-au intrat la suflet. Sunt recunoscătoare că i-am cunoscut. Am avut câte ceva de învățat de la fiecare dintre ei. M-am simțit perfect printre ei, iar ei m-au acceptat ca pe una de-a lor. Ăsta e cel mai mare câștig din acești ultimi trei ani!

Apoi, mi-am dat seama mai de mult, nu chiar azi, dar o să scriu ca să rămână scris, pentru mine, că-s tare uitucă.
 Tot căutându-ne rostul și menirea, tot căutând în depărtare și-n viitor, s-ar putea să pierdem din vedere tocmai esențialul. Toți avem menirea noastră și e chiar simplu de descoperit, și cu mici excepții, avem aceeași menire: să facem lumea un loc mai bun. Și putem începe prin a face viața oamenilor din jurul nostru, atât cât ne stă în putere, puțin mai bună. Printr-un zâmbet sincer, printr-o vorbă bună, printr-un compliment sincer, printr-un dar mai mare sau mic-mic, după posibilități, dar să fie dar din suflet. Nu toți ne-am născut să realizăm lucruri mărețe și totuși, toți le putem realiza. Ce poate fi mai „tare” decât să poți dărui cuiva o stare de bine, puțină încredere în sine sau puțină bucurie? Astea toate sunt lucruri mari, dar nouă ni se par mici, neimportante, și trecem peste ele.

Tot azi. M-am tot gândit, over and over again! Oamenilor ușor șifonabili nu ai ce să le faci. Oamenii ușor de ofensat au o problemă, iar problema nu ești tu. La fel de bine poți să nu spui/faci nimic, dar vor găsi oricum un motiv pentru care să se ofenseze. Cauza poate fi un ego imens, poate că e vorba de frustrare, poate de răutate sau banala invidie, poate asta, poate ai-laltă. Orice ar fi e problema lor, nu a ta. Să încerci să fii pe placul unui astfel de om e imposibil, e pierdere de timp și e păcat...
Singura soluție e să te depărtezi de astfel de persoane. Și să ai grijă să nu fii niciodată așa!

Tot azi...
Am făcut prăjitură cu iaurt, mascarpone și fructe de pădure, rețeta Jamilei! Ieeeei! Trebuie să stea peste noapte la frigi, dar ghiciți ce mănânc mâine la micul dejun?! :))
I-am promis lui D că o să sărbătorim sfârșitul sesiunii cu ceva bun, și am vrut neapărat să mă țin de cuvânt. E prima oară când fac prăjitură fără coacere. Sper ca mâine când o să o răstorn să nu se împrăștie... :))) I-aș face poze dar sunt varză la ornat, așa că mai bine: nu!

V-am zis că a fost o zi plină!

L=26. Atat a zis Jamila ca trebuie sa fie de lungă tava... :))

Râșnov

     Cred că toți avem orașe preferate, unde ne simțim, de cum ajungem, ca acasă. Râșnovul e  pentru mine unul dintre ele. Anul trecut am fost pentru prima dată acolo. Nu știam exact cum e, așa că m-am dus fără așteptări, și așa e cel mai bine.
     Mi-a plăcut atmosfera, mi-a plăcut aerul, cred că mi-a plăcut că mi-a adus aminte cumva, de orașul copilăriei mele. Locuiesc în același oraș și acum, dar parcă și-a pierdut din farmec, nu mai e „cum era”. Dar nici eu nu mai sunt cum eram, nici oamenii din jurul meu.
     Chiar mă gândeam, ciudată treabă cu copilăria asta! Mă gândesc cu drag la ea, cu nostalgie, uneori aș vrea să mă pot întoarce, dar doar în vizită. Nu aș vrea s-o retrăiesc. Eram prea neputincioasă, ca orice copil. Și-atunci mă întreb, de ce mi-e mie de fapt dor? De „vremurile” de atunci? E ceva prea general... Cred că mi-e dor de mine, de felul în care vedeam și simțeam, de felul în care percepeam totul, de felul în care îi priveam pe oamenii din jurul meu, de inocență, de naivitatea aia de copil. Totul era posibil. Acum parcă și noțiunea de infinit și-a pierdut sensul. Atunci era învăluită în mister. Acum citesc cărți gen „Puterea prezentului” și mă silesc să trăiesc în prezent, fiecare clipă, one moment at a time. Atunci chiar trăiam, cum trăiesc toți copiii, prezentă în fiecare clipă fără niciun efort. Nu exista nimic în afară de clipa prezentă, nu ne băteam capul.
Uite, frate, unde-am ajuns de la Râșnov, fix în copilărie! :))
     Sunt  multe de vizitat: castelul Bran e aproape, cetatea Râșnov, peștera Valea Cetății. În ziua în care am fost la peșteră, am făcut mulți kilometrii pe jos, mi-am depășit un record personal, cred. Drumul până la peșteră, prin pădure, a fost de vis, și mă mir să văd că nu am poze cu el!
Dar am din peșteră.
Am vizitat peștera în fustă! :)) Aveam o pereche de colanți în rucsac pe care aveam de gând să-i îmbrac dacă-mi era rece, dar mi-a fost bine.

Aici eram la o terasă unde am mâncat de câteva ori. Era foarte fain, într-o curte. O parte din mese erau puse pe iarbă, iar altele sus pe terasă, de unde am și făcut poza.

Cu cazarea a fost puțin mai aiurea. Pensiunea era amplasată foarte aproape de o șosea care, deși nu era cine știe ce arteră principală, era destul de circulată, iar uneori, dacă lăsai ușa de la balcon deschisă, te trezeai cu gaze de eșapament în cameră. Asta a fost chiar aiurea. Bine că nu am prins călduri mari și nu a fost nevoie să o lăsăm deschisă mereu și oricum mai tot timpul eram plecați. Nu am poze nici cu pensiunea!

    Nu am foarte multe poze din concediul de anul trecut. Cred că am mai scăpat puțin de obsesia aia de a poza tot ce mișcă, tot ce mi se pare frumos, ca să se bucure și alții sau ca nu care cumva să uit! Alții oricum se bucură mai tare dacă văd ei, cu ochișorii lor. :)
     Curtea de Argeș e alt oraș unde mă simt fantastic de bine.

Abia aștept vacanța!!!