Uneori mi-aș dori să pot opri timpul

    Că viața e într-o continuă schimbare, n-am realizat până când au început să se petreacă schimbări, una după alta și, culmea, schimbări care nu mi-au plăcut.
Este o perioadă, destul de lungă, când copiii sunt acasă, cresc, și viața trece pe nesimțite, zi după zi, deseori în rutină: spală, calcă, fă teme, gătește, ședințe cu părinții, roșu-n gât, vacanțe, week-end-uri și sărbători, febră, cumpără hăinuțe, jucării... și-ai impresia, uneori, că ești într-un carusel care se tot învârte și nu se mai oprește. Din păcate, se oprește... Ai impresia - eu cel puțin așa am crezut, sau poate nici măcar nu m-a preocupat asta - că n-o să se termine niciodată.
Apoi, într-o zi copilul pleacă și-ai parte de prima schimbare majoră. Și de-aici în colo, toate se schimbă și se tot schimbă.
     Azi am fost pe la mama. Nu știu de ce, dar până nu de mult mama mi se părea nemuritoare. Poate pentru că bunica era veterana familiei, nu mi-am dat seama că și peste mama timpul a trecut.
     Or fi nemernicii ăștia de hormoni, zăpușeala de afară, cerul care nu e niciodată complet albastru și limpede ci mereu încețoșat, stresul cu ultimul examen - care în clipa asta mi se pare insignifiant și, de fapt, nu mi se pare, chiar așa e! Ce e un examen pe lângă alte lucruri? Nu știu care o fi cauza, dar am un plâns în mine cât globul pământesc de mare! Aș vrea să o pot băga pe mama în sufletul meu și să o țin ascunsă acolo.

Cu mama și fratele meu. Cu 35 de ani în urmă!