Momente și locuri, frumoase

       Îmi place mult să mă uit prin poze. Am o grămadă: poze de familie, de la evenimente importante, de la sarbatori, din vacanțe...
      Când mă uit la câte o poză, îmi pot aminti exact cum mă simțeam în clipa când am făcut poza, cum a fost ziua aia sau locul acela. La altele când mă uit, îmi dau seama că uitasem complet de împrejurarea respectivă, și mă bucur că am o poză care să-mi amintească.
Iubesc pozele și le-am iubit de când mă știu. Îmi amintesc cât regretam că bunicii mei nu au poze din coplăria lor, cu părinții lor.
     Și pe Facebook obișnuiam să pun multe poze și, în egală măsură, îmi place să mă uit la pozele altora. Eu cred că dacă cineva și-a pozat floarea preferată, un colț preferat din grădină sau din casă, cartea pe care o citește, o prăjitură sau un fel de mâncare care i-a ieșit bine, nu se laudă. Eu cred că, atunci când oamenii fac poze și le postează, de fapt încearcă să imortalizeze un moment de fericire, de bucurie, de frumusețe, pe care vor să-l impărtășească. Pe mine m-au insiprat multe persoane cu pozele lor: mi-au dat idei bune, m-au îndemnat, indirect, să vreau să fac lucruri bune. De asemenea - cu mare bucurie o spun! - pozele cu lucruri făcute de mine au inspirat câteva persoane să se apuce de croșetat. Am fost fericită când mi s-a spus lucrul acesta.
Am ajuns în locuri superbe pe care mai întâi le-am văzut la cineva în poze. Văd oameni bucurându-se și parcă mă bucur și eu. Acum trec printr-o fază, „prăjituri fără coacere” se numește... :)) Tot pozele  m-au inspirat. Pozele unor gospodine pricepute.
Prin poze putem transmite atât de mult. Nu degeaba e vorba aia: „o poză cât o mie de cuvinte”. Ok, excludem pozele cu botic și funduleț. Transmit și acelea ceva, dar cu totul altceva... Nu neapărat ceva rău, doar că altceva. :))
     Am postat, la un moment dat, câteva poze de la festivitatea de absolvire pentru că am fost foarte fericită în ziua aia, și pentru că pentru mine a fost un moment grozav, ca și cum aș fi reușit să escaladez Everestul. Îmi venea să „strig” prin pozele alea: „Hei, oameni, am reușit! Am dus ceva greu până la capăt! Se pot întâmpla și lucruri faine! Bucurați-vă cu mine!” . Vai, ce toantă sunt! :( „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” ... a expirat!
      Și-acum ce să fac? Să nu mai pun poze? Nici cu fursecuri, nici cu lucru de mână, nici cu mușcățile, nici cu cerul, nici cu norii? Nici cu marea? Nici cu mine? Nici măcar cu faina de mine?? :)))) Cu căței bagabonzi se poate?
Mămăligă cu brânză!! Apoi dacă e s-o luăm așa, nu mai facem nimic, niciodată, ca să nu deranjăm pe careva, să nu ofuscăm pe careva... Stăm cuminți cu mîinile la spate și nici nu respirăm, decât din când în când, pe furiș. Așteptm, în liniște, să treacă viața, să treacă tot, și nu ne bucurăm, și nu ne exprimăm, până nu primim aprobare!

Poze din momente și locuri frumoase, pe unde-am hoinărit împreună cu D.

Galben e culoarea fericirii! Știați?

Duminica-n familie

The sky's the limit!

Bunatatile Domnului se innoiesc in fiecare dimineata...

Pe apă ducă-se toate necazurile noastre!

Oițe

Duminică binecuvântată!
ella