Psalmul 118:24

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!
Psalmul 118:24

Sunday, 14 August 2011

Ce super e când ţi se răspunde rapid şi favorabil!

          Nu, nu e vorba despre întrebări şi răspunsuri legate de maşina de tricotat,  fire sau tehnici de tricotare. Nimic de genul ăsta. Astăzi e duminică şi nu muncim; astăzi povestim. O să vă povestesc o întâmplare din concediu care pe mine m-a uimit şi mi-a umplut sufletul de bucurie. M-a făcut, nu să cred pentru că credeam deja, ci să îmi reamintesc că "toate sunt cu putinţă, celui ce crede".
         Într-o seară, în Eforie, după ce am stat până târziu pe plajă (ce seri frumoase am petrecut acolo!) am zis că ar fi amuzant să-i arăt lui Alle cum ne petreceam serile când eram de vârsta ei şi veneam în tabără la mare. Aşa că am mers în spatele Teatrului de vară cu puţin timp înainte de începerea spectacolului, ne-am aşezat pe o bordură şi de acolo ne-am pus pe pândit actorii şi cântăreţii care urmau să participe la spectacol. A fost aşa de amuzant! Parcă mă întorsesem în timp. Spre bucuria mea nu eram singurii care făceau lucrul ăsta, mai erau şi alte cupluri cu copii. Şi-or fi amintit şi ei de taberele la mare? Am văzut-o pe Stela Popescu, pe Loredana, ne-am amuzat, ne-am lungit gâturile pe-acolo, ne-am benoclat, iar Alle cred că nu se distra mai bine nici dacă o duceam să vadă spectacolul înăuntru în teatru. Dar partea frumoasă de-abia acum începe.
În timp ce stăteam noi acolo pe bordură a apărut un căţel micuţ, alb. Cred că avea în jur de două-trei luni, nu mai mult. Părea destul de vesel şi zglobiu dar se scărpina îngrozitor de tare. Atât de tare încât cădea în fund scărpinându-se. Cineva i-a dat ceva de mâncare dar nici măcar nu putea să mănânce din cauza mâncărimii. Apoi s-a apucat să rupă câteva fire de iarbă să le mănânce dar de mic ce era nici nu putea urca din stradă sus pe bordură, bordura fiind una mai înaltă. Treceau maşini în viteză şi mi-am spus că ultimul lucru pe care aş vrea să-l văd ar fi să-l văd lovit de o maşină, iar cei ce mă cunosc cât de puţin ştiu ce simt eu faţă de căţei, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi l-am luat pe jegosul ăla mic şi l-am pus sus pe trotuar, pe iarbă. A început iarăşi cu scărpinatul. Se scărpina, se dezechilibra şi din nou cădea. Efectiv ţi se rupea inima de mila lui. Atât de mic şi atât de chinuit de mâncărimea aia. Apoi am observat că avea şi rană la o ureche de atâta scărpinat. Încetul cu încetul mi se risipea buna-dispoziţie şi mă simţeam oribil că eu ditamai omul nu puteam face nimic pentru un ghemotoc de căţel. Eram într-un oraş străin, nu ştiam unde aş putea găsi un veterinar sau o farmacie veterinară. Pe de altă parte îmi ziceam că totuşi dacă vrei cu adevărat poţi face ceva, poţi găsi un veterinar, poţi să-i cumperi un unguent, ceva, poţi, poţi, poţi... dar trebuie să vrei cu adevărat. La urma urmei nu era vorba să pilotez un avion sau să salvez Titanicul de la înec, era vorba doar de un căţel iar eu... eu sunt ditamai omul... Toate astea îmi vâjâiau prin cap şi îmi doream să nu mă fi dus acolo în seara aia când- bang!- mi-a venit o idee puţin mai... ciudată: Ce-ar fi dacă m-aş ruga pentru el? Acuma ştiu că multora o să li se pară ridicol dar chiar asta mi-a trecut prin cap şi chiar asta am făcut. Ştiu că Dumnezeu e bun şi milostiv şi ştiu că nimeni nu este prea puţin important pentru El, nici măcar un căţel. Aşa că am închis ochii şi am spus o rugăciune scurtă şi L-am rugat din tot sufletul să-I fie milă de căţelul ăla şi să facă o minune pentru el, să-l scape de mâncărimea aia îngrozitoare. Apoi I-am mulţumit. Căţelul a continuat cu scărpinatul, îndoiala încerca să mi se strecoare în suflet şi să-mi zică:"degeeeaabaaa!" dar m-am încăpătânat să cred că se va rezolva. Căţelul a coborât din nou în stradă şi mi-am zis " dacă îl calcă o maşină înseamnă că aşa a ales Dumnezeu să-l scape de mâncărime şi să-l ia din lumea asta egoistă şi rea plină de oameni prea comozi printre care mă număr şi eu?!". Dar m-am încăpăţânat să cred în continuare că se va rezolva. Ca din senin a apărut o doamnă foarte cochetă şi frumoasă, la vreo 50 de ani, care plimba doi căţei în lesă dintre care unul avea un nume amuzant pentru un căţel, nu mi-l mai amintesc dar ştiu că era ceva gen "Hamlet". În mâna liberă avea un bidon de doi litri cu apă şi o sacoşă. Doamna de cum a ochit căţelul alb l-a chemat la ea, a lăsat sacoşa jos, s-a apucat să scoată din ea o cutiuţă goală de margarină, a turnat apă, urma să pună şi nişte boabe pentru căţelul alb dar cei doi căţei ai ei o tot trăgeau. Alle a mers să o ajute. Doamna l-a hrănit pe căţel, i-a dat să bea, l-a studiat şi a plecat. Alle vine înapoi la mine cu un zâmbet mare cât toată faţa, se vede că nu mai poate de fericire, şi îmi spune: " a zis că probabil are râie dar vine mâine şi-l ia şi-l duce la doctor!" Yahooooo!! Nu mai puteam de fericire! Tocmai primisem răspunsul la rugăciunea mea. Dumnezeu în imensa lui bunătate a trimis un om bun în ajutorul unui biet căţel. Am fost martora unui mic miracol.
      După ce fericirea iniţială s-a mai diluat puţin am realizat că tocmail luasem în braţe un căţel râios! haha!! Mi-a fost puţin frică că poate mă întorc acasă cu râie. 
       Peste două zile plimbându-ne din nou prin acelaşi loc l-am revăzut pe căţelul alb. Era curat, spălat, şi credeţi-mă nu se mai scărpina.

Concluzia: o trageţi singuri ;).
A fost una din cele mai faine seri din concediu. Din păcate n-am avut aparatul foto la mine aşa că n-am poze cu căţelul dar am poze cu alt căţel despre care vă voi povesti altă dată.
Aviz cinicilor: nu cred în coincidenţe, cred în Dumnezeu!




Numai bine vă doresc!
ell@


7 comments :

  1. Ella, thank you for beautiful photos! and thank you for such a nice comment on my blog!

    ReplyDelete
  2. chiar ca ai asistat la o minune.

    ReplyDelete
  3. Ella, si eu ma rog pt animale. Nu cred ca e nimic nelalocul lui in asta, cand ne simtim neputinciosi nu cred ca ne mai ramane altceva de facut decat sa ne rugam (si oare cand nu suntem neputinciosi de fapt?!) Ai povestit in asa fel incat am "trait", daca pot spune asa, calvarul mititelului dar si al tau! Cu drag, Ivona

    ReplyDelete
  4. Si eu cred ca exista un Dumnezeu,care lucreaza prin oameni.Si ma regasesc in aceste trairi ale tale si asa cum s-a mai spus ,suntem neputinciosi,de atatea ori...puterile ne sunt limitate,insa gandul,crezul nostru poate implini dorinte.Mai cred ca nu e putin lucru sa iti pese,sa te rogi nu atat pentru tine,cat pentru ceea ce te inconjoara.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ma bucur ca gandim la fel! Te pup!

      Delete