E 11 jumate, noaptea.
Știu că am mai scris o postare în seara asta, acum vreo 2 ore, dar aia era programată. Asta nu-i.
Am niște gânduri prin cap și n-am cui le spune, pentru că oamenii cu care vorbesc eu de obicei sunt departe și dorm. Am chef de povești. Aș putea începe un jurnal, al mii-lea, dar pe ăla nu l-ar citi nimeni, și-atunci ce folos, pentru că eu vreau să mă "audă" cineva, poate îmi și răsunde.
Afară bate un vânt nervos. Pervazul de la fereastra camerei în care dorm se zgâlțâie și zdrăngăne ca disperatul. Mă întreb dacă dimineață o să mai fie la locul lui. Mie îmi place vântul, îmi place mult de tot, cred că am mai scris asta pe undeva, dar am constatat că nu mai e așa plăcut când ești singur acasă.
M-am pus în pat pe la zece jumate, cu intenția clară să citesc. Am probleme cu cititul în ultima vreme, din simplul motiv că nu mă pot concentra. Citesc două rânduri și-apoi mintea mea o ia pe arătură. Îmi aduc aminte de zilele în care citeam cu nesaț, și nu puteam lăsa cartea din mână, și mi-era ciudă când trebuia să o las că aveam treabă. Cum puteam? Ce n-aș da să mă pot afunda și acum într-o carte, să evadez puțin, să mai văd cum e și pe alte meleaguri, în alte lumi. Deci, m-am pus în pat cu intenția clară să citesc dar n-am făcut-o. Am căzut pe gânduri, ca tot omul.
Mă gândesc la pervazul meu care se agită ca disperatul și care îmi dă un sentiment de pustiu. La vântul de-afară care nu pare deloc prietenos în noaptea asta. La teracota mea care e rece, pentru că n-am vrut să fac focul, c-am zis ca e cald în seara asta, dar cred că mi-era cald de la cănile de ceai de mentă cu lămâie pe care l-am băut toată seara. Am pus un radiator, lucru pe care o să-l regret amarnic când o să vină factura la lumină, dar asta este. Îmi place radiatorul ăsta și din cauza luminii pe care o dă noaptea. Trebuie să găsesc să cumpăr o lampă/veioză cu lumină de radiator. :D
Dacă mi-a fost cu adevărat frică de ceva în viața asta, mi-a fost frică de singurătate. Nu mi-e frică de moarte, pentru că ea, practic, nu există. E doar o trecere. Întotdeauna mi-a fost frică de singurătate. Poate pentru că în mintea mea de copil, când eram copil, a existat pericolul de a rămâne singură pe lume. Nu intru în detalii că nu-mi face plăcere.
Anul trecut era să rămân singură, dar am fentat. Am fugit și eu. Vă amintiți că am plecat în Germania? Deci am fentat. Anul ăsta lucrurile s-au repetat, efectiv totul s-a repetat, circumstanțele, evenimentele, numai că n-am mai reușit să fug. Ba mai rău, am pierdut-o și pe bunica, și am rămas să înfrunt totul singură. Dumnezeu, cred, a vrut neapărat să mă treacă prin asta, ca să mă facă să-mi confrunt cea mai mare frică. Frica de singurătate. Primele zile au fost oribile. Anxietatea și tristețea, durerea, au stat călare pe mine. După vreo săptămână eram sigură că n-o să reușesc. Încet, încet, am reușit să mă mobilizez, și să-mi amintesc că nu-s o legumă, că trebuie să lupt, că trebuie și pot să-mi controlez sentimentele, că acestea pot fi uneori înșelătoare, nerealiste, și că pot alege cum mă simt: victimă sau învingătoare. Acum, după o lună jumate de singurătate, pot spune că am scăpat de frica asta. Nu e chiar atât de rău. Nu e cum credeam că ar fi. Nu-mi place, nu-mi place absolut de loc, dar nu e cum credeam că va fi.
Totuși, marea mea întrebare e: este, oare, posibil să îmi repopulez casa, și mai ales viața, din nou?
Știți voi ce vreau să zic. Înainte era mare veselie și gălăgie pe aici. Lucrurile și-au urmat doar cursul firesc, și nu e rău, dar ce e de făcut de-acum în colo? D. o să se întoarcă, slavă Domnului! Pff, ce petrecere în doi o să facem! Dar cu restul cum rămâne? Adică ce e de făcut după ce copiii își urmează cursul lor în viață și pleacă din cuib? Golul ăla cu ce îl umpli, că sincer, eu încă n-am găsit răspunsul la întrebarea asta. Mi-a mai murit și cățelul. Și Bertha, perușul meu cu totul și cu totul special. Acum și bunica. Să zicem că-mi cumpăr alt cățel, deși nu mă trage deloc inima să fac asta. Dar altă bunică? Alt copil în casă? O sechestrez pe fiică-mea când vine în vacanță. :))) Dacă citește postarea, o să-i fie frică să mai vină!! Deci, eu cum îmi repopulez viața? Chiar nu știu.
Ști ce cred? Cred că trebuie să îmi număr bine, bine de tot binecuvântările, să fiu recunoscătoare foarte tare pentru tot ce încă am, și să sper. Să sper că Dumnezeu va face din imposibil, posibil. Că va face pentru mine lucruri care nici nu-mi trec prin cap, și că va face ceva așa de minunat cu viața mea, ceva ce-mi întrece imaginația, și-o să mă uit în urmă și-o să zic: " la asta nu m-aș fi gândit nici într-o mie de ani!".
Sunt mulțumită de concluzia la care am ajuns! Vezi, e important să ai cu cine să stai de vorbă, te-ajută să-ți clarifici gândurile. Până și vântul s-a oprit, pervazul s-a calmat și el.
Cine are răbdare să citească postarea asta până la capăt primește un pupic telepatic! :)))
Ooo, încă ceva. Ceva de la fața locului.
Uite așa stăm noi: eu, Ghiocel și Suzana, în miez de noapte, la lumina radiatorului, a laptopului si a lămpii (câtă risipă de energie electrică!! o s-o regret! :)) ) și ne gândim la un viitor vesel și fericit. Și populat.
Iarăși bate vântul!
Vă pup!
Ella.
