Crăciun fericit!

Fie ca Sărbătoarea Nașterii Domnului să vă aducă multă pace și bucurie!

Crăciun fericit!

Descoperiri, minuni și alte lucruri care îți înfioară sufletul.

          Am descoperit că trandafirul meu japonez, cel căruia i-am mai dedicat eu și alte postări, cel care are peste 25 de ani, dar care nu a înflorit niciodată, NICIODATĂ, are un bobocel...
N-am cuvinte să descriu ce am simțit când am văzut bobocelul ăla. Credeam că visez. Mi-era teamă să și respir în preajma lui, ca să nu cadă. Pentru mine, bobocelul ăsta e un mesaj venit de Sus: „Nu-ți pierde speranța.  Niciodată. Lucruri minunate se pot întâmpla când nici nu te gândești.”

     Am mai descoperit ceva, și mai minunat! Am descoperit un loc, adânc-adânc în sufletul meu, un loc unde e întotdeauna liniște și pace, un loc unde e cald și bine, un loc unde Îl pot găsi și pot vorbi cu Dumnezeu. Sau putem sta în tăcere: El ascultă tăcerea mea iar eu mă las inundată de dragostea Lui.
E locul unde „fug” când afară nu e plăcut, când mă simt respinsă sau singură, când mă simt în plus sau când, pur și simplu, nu îmi place de mine. Acolo, în compania Lui, găsesc acceptare și iubire. E refugiul meu. Acum știu sigur că Dumnezeu e în noi, în sufletul nostru, întotdeauna aproape.
Dacă-L cauți din tot sufletul, El se lasă găsit.

          Și am înțeles ceva. Atât de clar! Am înțeles de ce nu trebuie să răspunzi răului cu rău, urii cu ură, de ce trebuie să îți iubești... dușmanii. Simplu. Dacă în schimbul răului faci rău, multiplici răul, hrănești răul. Dacă urii îi răspunzi cu ură, multiplici ura, hrănești ura, care și așa este deja prea multă în lume. Dacă răspunzi răului cu bine, înmulțești binele. Dacă urii îi răspunzi cu dragoste, multiplici dragostea. Planeta Albastră are nevoie de Dragoste și de Bine.
Nu e ușor, dar oare să trăim într-o lume în care domină răul, e mai ușor?

         Am mai înțeles ceva: puterea unui zâmbet. Era dis-de-dimineață, eram la volan și mergeam încet ca să ochesc un loc de parcare, când de pe trotuar îmi atrage atenția o siluetă. Era un tânăr. Cred că era preot. Avea o pălărie neagră cu boruri late și drepte, avea barbă și mustață, o mustață ușor răsucită la vârfuri, un mers vioi și o figură veselă, senină, de parcă ar fi împărțit raze de lumină tuturor, în jur. Fața lui zâmbitoare și luminoasă mi-a atras privirea și am început să zâmbesc și eu. M-a văzut și mi-a zâmbit și mai tare, și m-a salutat cu o plecare a capului. Toate astea s-au desfășurat în câteva secunde, secunde care mi-au schimbat ziua întreagă., care m-au umplut de bucurie.
Toți avem puterea să facem asta unii pentru alții. Ne putem oferi unii altora bucurie... gratis!

Love you!
ella.

What?!

Dragile mele,
Am venit în mare viteză doar ca să vă întreb: vi se pare ceva schimbat la mine? Mi se pare că s-a schimbat ceva la capu' meu, dar nu-mi dau seama ce! Să fiți sincere, vă rog! :))))

 

De la asta cred că mi se trage:

 

Vă pup! Love u!

Sunt pe post de spiriduș, și-mi plaaaceee!!!

         Repede, repejor, înainte să fuuug la culcare, vreau neapărat să vă arăt ce am lucrat eu săptămâna asta.
Prima dată, un set: colier, brățară și cercei. Dintre toate combinațiile de culori pe care le-am făcut până acum, aceasta era combinația mea preferată, așa că m-am bucurat mult când a trebuit să fac din nou acest colier, plus o brățară asortată.

 

 

Cercelușii sunt din mărgele de porțelan.

 

Apoi mai sunt broșele, dintre care nu lipsesc... vulpițeeeleeee. Alte vulpițe! I ❤️️ vulpițele.

 

Apoi „Fetița cu cercei de aur”.

 

Căciulițele...

 

Pam-pam!

 

Cam asta ar fi, plus niște turbane.

Problema e acum că sunt în criză de timp!!  😱 Am un test săptămâna viitoare, un colocviu fix cu o săptămână înainte de Crăciun, un referat de predat pe 4 decembrie și o temă gigantică la engleză, pluuus niște glugi de tricotat, niște broșe șiii n-am apucat să fac modelele noi care tot așteaptă să fie făcute. Aaaaam zis și de curățenia de Crăciun, cozonaci, cumpărături? Nuu?? Dar de repetițiile la cor? De excurisa de 1 decembrie? I am running out of time!!!

 Voi sunteți bine? Așa sper.

Vă pup!

Căciula - înghețată.

      Am făcut niște clame-căciulițe, la cerere. Mi se par simpatice și chiar sper „să țină”, pentru că arcuirea repetată a clamei, s-ar putea să facă căciula... să zboare. Pentru orice eventualitate, am securizat căciulile și cu fir de nylon.
M-a distrat foarte tare remarca unei doamne, pe Facebook, care a spus că, căciulile-clame seamănă mai degrabă cu niște înghețate. Cred că are dreptate! 😂

Iată-le!

 

Altcineva m-a întrebat dacă și bărbații poartă agrafe, pentru că, căciula verde i se pare bărbătească.😂😂😂  Am făcut-o broșă. Totuși, dacă privim cu luare aminte tendințele modei, da!, s-ar putea să vedem curând bărbați purtând agrafe făcute de mine. 😜

 

  Iată și înghețata!

 Vă pup!!! Muuuaaahhh!!! 😘😘😘

Vulpițe, vulpițe, vulpițe

        Anca, din căsuța ei de poveste, a dat startul vulpițelor, și de-atunci, mai mult sau mai puțin fac doar vulpițe. Polare, roșcate, șuvițate, vulpițe!

 

Un weekend frumos!!!

Bu-hu-huf-ni-țe

Bufnițe și pisicuțe.
Pisicuțele sunt pentru „clientele” mele cu vârsta cuprinsă între 2 și 6 ani, și au fost făcute la cerere. Custom order. 😂

 

O mare varietate de pisici. Ne-aristocrate. Avem așa: pisicuță neagă cu urechi roz sau cu urechi portocalii, pisicuță roz cu ochi... roz...  🙃 si o pisicuță rudă cu „Hello Hitty”.

Apoi mai avem (nu știu de ce vorbesc la plural, că doar sunt numai eu) bufnițele-cercei. Și aici avem bufnițe cu burtică crem sau cu burtică roz. 😊

 

 

 

Apoi sunt acești cercei „Rombuleț”. Ați văzut deja varianta roșie în postarea trecută. 

Sunt foarte simpatici! Am tot zis că o să rog o colegă să mă lase sa îi pozez în urechiușele ei, ca să vedeți cu adevărat cât de bine arată în urechi.

 

       Aveam niște gânduri de împărtășit, chiar destul de multe, pe diverse teme, dar până să ajung să scriu postarea asta mi-a trecut pofta de împărtășeli. 😉

       Vă doresc o Duminică frumoasă și o săptămână pe măsură! Să vă meargă cât mai bine și să nu aveți parte de ciudățenii (doar dacă sunt haioase)!

 Văăăă puuup de nu vă vedeți! Muuuaaah!

ell@.

Mărgeluțe

Haaaaapciu! Hapciu! Hapciu! Haaahaahaaaaaaapciu! Traducere (google-translate): rinită alergică. 😊😊😊
Da, cam așa stă treaba. Plus o viroză.
Și voi hapciu? Sau ați scăpat...

         Eu am trecut pe aici să vă arăt niște chestiuțe faine și să vă las o melodie frumoasă, pe care am primit-o și eu de la o prietenă, și care mi-a mers drept la suflet.
Aseară am visat cu bunica. Un vis cam ciudat și încâlcit, așa cum sunt multe vise, dar în care era veselă. Mă simt bine, mă simt ca și cum aș fi întâlnit-o cu adevărat.

Chestiuțele faine de care vă pomeneam sunt niște broșe și o pereche de cercei.
Broșa numărul unu e o fetiță. O domnișorică cochetă, tunsă bob, cu ochi albaștri și cercei de aur.
Ea e „Fetița cu cercei de aur”.

 

 

Acum urmează două pisicuțe: Pisicuța Mov și Pisicuța Cafeluța. 

 

Și o pereche de cerceluși făinuți de tot, zic eu. 

 

 

Cerceluși, mai am o pereche în lucru, alb cu albastru.

         O să vă las două melodii în loc de una, până la urmă, pentru că nu mă pot hotărâ. Una e mai potrivită pentru a fi ascultată pe sfârșit de an, dar... cât mai este până atunci? Foarte puțin. Sper să vă placă.

 

 

 

Vă pup cu drag,

Ella 🙃

Broșe din mărgeluțe

        Mi se pare că am luat o pauză de la croșetatul cu mărgele, fără ca măcar să îmi dau seama, și am trecut la țesut mărgele. O pauză scurtă. Cred că o să merg cu ambele tehnici în paralel, pentru că îmi plac la fel de mult. La țesut, folosesc mărgele mult mai mărunte decât la croșetat.
Vreau să vă arăt acum broșele mele simpatice. Speeeeer să vă placă, la fel de mult cum îmi plac mie. Se pot face în multe, multe culori, multe forme, n-ai cum să te plictisești lucrându-le. Și am în plan niște cercei de sărbătoare... Stați cu ochii pe mine! 😜😊😘
Să curgă pozele!

Aceasta este o vulpiță roșie.

Dimensiune: 3.5 cm/ 4 cm

 

 

 Are o surioară... mov. 😊

 

Și fularului i se poate face frig, așa că-i punem căciulă. Fular cu căciulă. Mai chic de atât nu există! 

 

 

Ce-nseamnă să fii îndrăzneață (ca să nu zic mafiot)? Să porți o buburuză pe fular în plină iarnă! Vara oricine poate purta buburuze...

 

 2,2/1,5 cm

 

  

Anul acesta Moșu' vine într-un Volkswagen. Micuț, ce-i drept, dar simpatic tare. 

Broșă Mașinuță. 3cm/3.5cm

 

Cea de mai jos e a mea! În sfârșit am reușit să-mi schimb mașina! :)))

 

          Sunt drăguțe, nu-i așa? Îmi place să le fac. Deși e migălos din cauza mărgelelor mărunte (cca 2mm), e și relaxant. Îmi place să mă gândesc cum să asortez culorile, îmi place cum arată masa plină cu punguțe cu mărgeluțe colorate, îmi place cum vine D. și se uită peste umărul meu să vadă ce mai meșteresc, îmi place cât de mult îi plac chestiuțele astea mici și delicate din mărgele și cum se bucură când le vede (cred că regretă că nu poate purta broșe 😜), îmi place să le pozez, de fapt ador să le pozez, îmi place să-mi amintesc cum ne mai distram cu Ale, pe vremuri, când pozam căciuli, fulare, mănuși și câte și mai câte. Mergeam uneori la pădure, pe deal, la pozat, ocazie cu care trăgeam și cîte un picnic. 

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot. Vă mulțumes și vouă care treceți pe-aici, și vă pup!

Duminică binecuvântată!

Ella.

Zi de toamnă

          După ultima postare n-am mai avut chef să trec pe aici, pentru că Ella's Place a devenit, pentru o vreme cel puțin, un loc trist.
M-am întors acum ca să încerc să schimb asta. Viața e tristă, dar e și veselă. E și urâtă și frumoasă, cu lacrimi dar și cu zâmbete.
         Aici, la noi, a venit Toamna de-adevăratelea. Azi a fost o zi autentică de toamnă, cu ploaie măruntă și luuungă, lungă cât o zi de toamnă, cu friguț, cu nori (bine-nțeles, doar nu poate ploua din cer senin).
Am avut o zi plină: am pus ardei umpluți cu varză pentru iarnă, am fost la Poștă să ridic un colet cu mărgeluțe, am făcut câteva borcane de compot de gutui, am făcut și o ciorbiță și-am vorbit mult, mult, la telefon, cu copila mea.
Copiluțu' a făcut otită, dar o otită urâtă, acută, cu febră și tot tacâmul și, ca o mămică crizată ce sunt, nevrând să îi dau sfaturi greșite, la urma urmei e vorba de auz, i-am spus să meargă la Urgență, ca să-i spună exact ce are și ce poate lua/băga în ureche, pentru că a fost weekend și medicul facultații nu e, în weekend. Doctorița care era de gardă la ORL a fost o dulceață! I-a spus că dacă nu curge sânge sau nu se sufocă, nu e urgență. S-a uitat, totuși, la ureche. Apoi a stat pe gânduri dacă să se uite și în gât sau nu, că... „doar ai venit la urgență cu urechea, nu cu gâtul...”. Am găsit-o pe Facebook și i-am trimis cerere de prietenie, dar nu m-a acceptat ca... prietenă. 😂😂😂
        Revenind la ziua de azi, a fost o zi faină deși vremea a fost mohorâtă. Mi-am înveselit-o cu niște jazz, cu ciocolată cu marzipan (preferata mea), cu beculețe, ghiocei (la singular) și mușcate, cu multe pupături de la D., care a venit acasă (hooray!!), și un foc în soba de teracotă, mai pe seară.

 Vă place „ghiocelul” meu, nu? Începe să semene tot mai mult cu o viorea. Îi place să stea în bucătrie cu noi, îi place și lui jazz-ul, îi place să privească pe geam și să comenteze tot ce vede, și țipă de numa'  când zboară vreun porumbel aproape de fereastră, pentru că se sperie (n-ați aflat asta de la mine! 😉 ).

 

Poze cu focul nu pun, că am mai pus. Nici poze cu pupe. N-am mai pus dar nici nu pun. 😘😘😘

     De la școală am cam chiulit, dar promit că de poimâine mă fac de treabă și nu mai chiulesc. 

Până data viitoare, pupici!

ell@

Adio, Florine!

          Noi, la școală, îi spuneam Florin. Colegii de muncă și familia, am văzut acum, îi spuneau Ionică, Ionel. Am fost colegi de liceu și am făcut naveta împreună în clasa a XII-a. Mi se pare că în perioada aia își pierduse unul dintre părinți. Dar ce îmi amintesc eu cel mai bine despre el, e că era blând, foarte blând.

sursa

           Vedeți voi, Florin a fost miner și Florin a murit pe nedrept la fel cum a murit și colegul lui, Iuliu, la fel cum mor toți minerii. Florin nu a participat la „mineriade”, deci ura e fără fond, în caz că îi trece cuiva prin inimă sentimentul ăsta. În perioada aia noi eram la școală, înghețam iarna  prin stații și făceam o navetă de 20 km, în niște autobuze vechi și pline până la refuz, la Petroșani, la Liceul Economic.
           

Sursa

          Pe Iuliu îl cunoșteam doar din vedere, dar o cunosc pe soția lui. O cunosc și mi se rupe sufletul gândindu-mă la durerea din sufletul ei. Am văzut-o în primele imagini transmise la televizor, în curtea minei, i-am văzut disperarea, frica, și am sperat că se înșală, că instinctul o înșală și că totul se va termina cu bine. Nu a fost așa. Adio, Iuliu!

         Tot la televizor l-am văzut pe tata lui Ghiță și pe Sorina, soția lui, în curtea minei.  Nu știau nimic, nimeni nu le-a dat nicio informație. Câteva ore bune am crezut că Ghiță e unul dintre cei trei prinși de surpare. M-am rugat să nu fie. Mă gândeam la Sorina și la cei patru copilași, dintre care două gemene sub un an. Nici Ghiță nu a fost la „mineriade”. Era prea tânăr. Era copil...
Ghiță a scăpat. Domnul să te scape de mină, Ghiță!

         Unii dintre cei care urmăriți cât de cât acest blog, știți că din când în când rămân singură, pentru că soțul meu, miner ieșit la pensie, pleacă la muncă în străinătate. Mi-e greu, mi-e dor și de cele mai multe ori în primele săptămâni după plecarea lui sunt cam deprimată. Într-una din zilele mele proaste, am ieșit să mă plimb, și-am luat magazinele „second-hand” la rând. Într-unul din magazine, un domn din București (am aflat ulterior), în jur de 60 de ani, îmbrăcat în haine de vacanță (pantaloni scurți de doc crem, pălărie de soare) vorbea la telefon: „Da, sunt foarte cuminți. Omenește nu se poate pricepe cât sunt de cuminți. Le-au curățat locurile de muncă și i-au cumințit.” Și tot continua să explice cât suntem noi de cuminți și de docili. Nu m-am putut abține să nu merg la el și să-l întreb dacă a fost și înainte la noi, când aveam locuri de muncă, ca să vadă dacă suntem cuminți sau nu. Mi-e ciudă, ciudă, ciudă, că m-a bufnit plânsul în fața arogantului.
                Hei tu, Arogantule, nicio șansă să citești un blog de handmade, dar totuși, vreau să îți spun unde să-i cauți pe minerii care au participat la mineriade! Caută-i prin toaaată România, de unde au fost aduși de comuniști cu zeci de ani în urmă, să muncească în mine. Caută-i la tine la țară, caută-i prin Moldova, prin Oltenia, peste tot! Caută-i prin Spania, Italia și Anglia! Caută-i prin București! Neapărat caută-i prin București!!! Du-te întreabă-l de ei pe Cozma aka Luceafărul Huilei (îmi vine să vomit!!!) mare vedetă la televizor, care ne-a făcut numai rău. Dacă crezi că cei care locuiesc acum în Vale sunt minerii pe care îi urăști tu și de care te temi tu, te înșeli! Au plecat cei mai mulți la fel cum au venit și de unde au venit.
 
               Douăzeci și trei de ani am trăit cu frică. Rareori, eu și soțul meu, am îndrăznit să ne despărțim supărați, pentru că adânc, în subconștient, știam că s-ar putea să nu ne mai vedem. L-am așteptat în fiecare zi cu ochii pe ceas. Dacă întârzia puțin, deja îmi creștea pulsul și mă mutam în fereastră, să-l aștept. Dacă întârzia mai mult, o sunam pe Marcela, sau pe nevasta lui Cipri, sau pe altcineva, să întreb dacă ai lor au ajuns acasă. Dacă întârzia mai mult, sunam la mină, iar când îl vedeam în capătul străzii că apare, cu mersul obosit, îi mulțumeam cu lacrimi Domnului că mi l-a adus și de data asta cu bine acasă.
             A trecut prin pericole pe care mi le-a povestit doar după ce a ieșit la pensie, ca să nu mă sperie. I-am văzut de nenumărate ori spatele plin de tăieturi și de zgârieturi, de la cărbunele și pietrele care cădeau peste ei, în mină. I-am văzut de atâtea ori ochii obosiți, plini de praf de cărbune, ochișorii mei iubiți. Nu mă mângăia pe obraji ca să nu mă zgârie, așa niște bătături avea. Era atât de obosit încât atunci când dormea, Alexandra, mică fiind, putea să sară pe el că tot nu-l trezea.
De multe ori avea coșmaruri cu mina și striga în somn...
     Într-o zi i-a dus Cozma la grevă, la Petroșani, iar șutul ăla li s-a trecut „nemotivat”. A pierdut atât de mult la salariu din cauza aia, încât nici bani cât să plătim rata la mobila de bucătărie nu a luat. Ne-am împrumutat și-apoi ne-am tot împrumutat, și cu greu am scăpat...
     Eram necăsătoriți când i-a dus Cozma, încolonați, 20 km pe jos de la Lupeni la Petroșani, la... altă grevă. Treceau pe lângă blocul mamei mele și, mi-a povestit mai târziu, că îi era frică că o să-l văd de pe balcon, așa negru, acoperit cu cărbune, și n-o să-l mai vreau.
          Ultimii ani au fost din ce în ce mai grei. Se muncește în condiții inumane, și asta v-o spun eu, Ela, nu un canal de știri, nu un lider politic sau de sindicat, și e purul adevăr. Sunt locuri în mină unde minerii trebuie să meargă pe burtă, atât de tare s-au lăsat galeriile. Galeriile sunt susținute de stâlpi de fier care... nu există. Ca să facă rost de ei pentru a face galerii noi, minerii sunt puși să scoată stâlpii de la galeriile vechi și să-i refolosească, operațiune foarte periculoasă. În momentul în care ai scos stâlpii aceia, tot „tavanul” poate veni peste tine. Așa se lucrează! Nu au unelte, nu au materiale și sunt amenințați tot timpul. Acestea sunt doar mici exemple.
          Din mine s-a furat tot ce se putea fura. Să nu credeți că au furat minerii... Toți directorii, toți șefii, toți liderii de sindicat, toți s-au îmbogățit. Toți au furat cât au putut. Toți au case, cabane, mașini. Până și nenorocita aia de cantină avea două intrări: una pentru șefi, alta pentru mineri.
          Noi am rămas captivi aici. Pe banii pe care i-aș lua din vanzarea unui apartament in Vale, nu-mi iau nici un coteț într-o zonă mai bună din țară, așa că... Încercăm să ne propulsăm copiii. Îi trimitem la universități bune, (cum? numai noi știm...) sperând că vor reuși să își facă o viață acolo, în orașe mai dezvoltate, mai bune, mai frumoase, cu mai multe posibilități. Unii reușesc, alții nu. Cei care nu reușesc, se întorc. Unii chiar în mină.
         Soțul meu și-a pierdut tatăl când avea doar 7 ani. Explozie în mină. A fugit cât a putut de mină, dar până la urmă tot acolo a ajuns. Tatăl lui vitreg l-a luat cu el la muncă, și acolo a rămas mai bine de 20 de ani.
Mi-ar trebui zeci de postări să vă povestesc cât a fost și este de greu aici.
         Îmi aduc aminte cum m-am dus la mină cu Alexandra în spate (avea vreo 3 ani) și cu bunica, fluturând stegulețe, ca să-l vedem pe Emil Constantinescu, președintele țării pe atunci, care a venit să ne promită câte în lună și în stele. Și l-am crezut...

         Dragă Florin, dragă Iuliu, pentru voi e prea târziu. Tot ce pot să mai fac e să promit că ori de câte ori vă voi întâlni soțiile și copilașii pe stradă, o să le ofer un zâmbet cald și o vorbă bună, că dacă vreodată o să am ocazia să fac ceva pentru ei... m-aș simți onorată.
        Dragi români, TREZIȚI-VĂ!!!!!!!!!!!

Mai multe despre surparea de la mina Lupeni puteti citi aici si aici

Just saying

  
🤗🤗🤗

Vă tzuc! 😘

Un pește înaripat

"Pe peretele din spatele lui era agățată o litografie, pe care o vedeam pentru prima oară, reprezentând un pește cu aripi. Peștele nu părea prea fericit de faptul că purta o pereche de aripi. Probabil că nu știa cum să le folosească”.

          Este un fragment din cartea pe care o citesc acum, „În căutarea oii fantastice” de Haruki Murakami.
Nu știu dacă e bună sau nu, pentru că sunt doar la început, dar citind fragmentul de mai sus, m-a fulgerat un gând: dacă suntem și noi dotați cu ceva ce nu știm să folosim sau folosim greșit? Cum ar fi?
Imaginați-vă: un pește cu aripi care habar nu are că are capacitatea de a zbura suuuus, în văzduh. Poate și-ar dori să zboare, dar nu știe că poate. Cum ar fi dacă, de exemplu, am afla că nu știm, de fapt, să ne folosim ochii sau urechile? Alt exemplu, cât se poate de real: unii nu știu să-și folosească creierul! Alții nu știu să-și folosească inima. Sau mâinile. Eu sunt convinsă că în noi zac puteri nebănuite pe care nu le folosim, printre care: puterea de a face bucurii, puterea de a încuraja, puterea de a salva vieți (de ce nu?), puterea de a însenina zile, vieți, frunți. Dacă acum, în viața asta, nu îndrăznim să facem lucruri mari, atunci când?! E cam unica noastră șansă.
Cred că ar trebui să ne auto-evaluăm cu seriozitate și să ne descoperim puterile ascunse, „accesoriile” , „aripile”, cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pe fiecare și să le folosim cu îndrăzneală.
Trăim cu frica de a nu deranja, cu frica de a nu greși, cu frica de a nu fi respinși sau cu frica de a nu ne face de rușine. Frică peste frică, dar cu curaj când o să trăim?
Vă pup cu drag!