He's Got the Whole World in His Hands

Pe Nina Simone eu doar acum am descoperit-o, în seara asta mai exact, înșirând mărgele și clicăind youtube-ul, și n-am putut să nu mă gândesc la voi, pentru că prea mult mi-a plăcut.
Sper să vă bucure și pe voi.

Legat de jazz am o amintire amuzantă. Pe la 15-16 ani am făcut hepatită, eu și prietena mea cea mai bună. Eu zic că am luat de la ea, maică-sa era convinsă că ea a luat de la mine. Oricum ar fi fost, am ajuns amândouă la „contagioase”. Doar noi două în salon. Părea că suntem singure în toată clădirea. Afară vară, soare, dar nu aveam voie să ieșim. Salonul era la parterul unei clădiri vechi cu un singur nivel (veche dar îngrijită), de un galben-portocaliu ca gălbenarea noastră, așa că am deschis larg fereastra, ne-am cocoțat pe pervaz și am început să cântăm jazz. Improvizam bine-nțeles, cântam de mama focului, mai mult de foame decât de vreo mare bucurie. În ziua aia nu am avut voie să mâncăm nimic. Pe iarba verde de sub fereastră, în grădinița împrejmuită cu gard viu, alergau vesele câtva găinușe. Cred că am fi fost în stare să le mâncăm cu tot cu pene. Spre seară, când a venit să ne aducă o farfurie de supă strecurată, fără sare, fără gust, apă caldă practic, ne-a întrebat infirmiera „v-ați distrat, fetelor?”. Abia atunci am realizat că am avut audiență. :))
Acum stau și mă gândesc: cât de cumsecade au fost că nu au venit să ne certe sau să ne ceară să facem liniște. Ne-au lăsat în pace. Îmi mai amintesc de o infirmieră/bucătăreasă care ne plăcea și care ne-a adus într-o după-amiază drept gustare cozonac cald. L-am halit și apoi ne-a fost foarte rău, bine-nțeles. Dar a fost bun.
Îmi mai amintesc de o asistentă durdulie care vorbea foarte frumos, era foarte amabilă și care era foarte apreciată și lăudată de pacienți, cărora li se plângea că doar soțul ei nu o apreciază și nu o consideră bună. Îmi amintesc că mi-era ciudă pe soțul ei și că l-am condamnat aspru în gând. :))
Am multe amintiri din „sezonul” ăla.
Dar v-am spus vreodată, oare, că bunicul meu nu circula cu autobuzul din cauză că i se făcea foarte, foarte, îngrozitor de rău? Dar că era mare, mare iubitor de flori și că avea pervazul ferestrelor plin cu ghivece cu tot felul de flori, v-am spus? Când am fost operată pentru că am avut apendicită, a venit 20km cu autobuzul la mine, la spital, și și-a tăiat toate florile din geam ca să-mi facă un buchet frumos și unic, cu mușcate roșii și roz, și begonii. Când m-a văzut a plâns de fericire, iar eu am plâns pentru că, deși eram mică, mi-am dat seama că mi-a adus mie ce iubea mai mult, florile lui.
S-s dus când aveam 20 de ani. N-am plâns nici atunci, nici următorii ani. Câtiva ani nu am mai putut să plâng deloc.
Nimeni, niciodată, nu m-a iubit ca el.
Na, poftim! De la amintiri amuzante am ajuns la tristețuri!
Acum aș vrea s-o dreg dar nu știu cum, așa că mai bine închei aici.
Vă pup cu drag!