Day #2 - Curtea de Argeș -Transfăgărășan - partea a doua. Și ultima.

        Am rămas în urmă rău de tot și e aiurea, pentru că una e când scrii la cald și alta e când scrii după câteva zile, dar n-am ce face! Zilele sunt pline iar seara pic de somn ca o muscă... gazată. Cu spray lacrimogen pentru muște.
Deci, după Curtea de Argeș am pornit spre Transfăgărășan. Eram sigură că va ploua, a și plouat la un moment dat pe drum, dar în mare parte a fost soare și frumos. Am mai făcut Transfăgărășanul cu niște ani în urmă și eram curioși să revedem locul unde am stat cu cortul atunci.
D. cu ochii lui ageri ca de vultur (a se citi orice altceva în loc de vultur. hahaha!!) a identificat locul și am tras pe dreapta pentru a coborâ în jos, spre Vidraru.

 

D. se minuna de cât de tare s-a schimbat locul, cum a înaintat apa (se vede că a plouat mult anul ăsta!). Nici mie locul nu îmi părea prea cunoscut da' no, nu te poți baza pe mine la chestii din astea, așa că am tăcut! Nici mica poieniță unde am copt câteva vinete data trecută că deh, dacă nu mănânci vinete pe Transfăgărășan, coapte în jar, la cort, n-ai trăit!

 

După ce am mai mers și am mai mers cu mașina, așa cum deja probabil ați ghicit, am văzut și locul „nostru” care era cu totul altul decât ăsta. Și ăsta e frumos, dar se poate campa doar sub apă!

La Baraj era înghesuiala de pe lume și era așa de stresant cu atâtea mașini, care parcă toate voiau să se urce pe a noastră, încât am făcut rapid jap-jap vreo două poze și am plecat mai departe.

La Bâlea era o nebunie și mai mare. Ca la talcioc! Tarabe peste tarabe, oameni peste oameni, mașini peste mașini, așa că nici nu am oprit (oricum, mai fusesem) dar am oprit în alte locuri pe traseu. Locuri de-a dreptul minunate!

 
A fost așa de plăcut să stau jos, pe iarbă, să privesc lumea de la înălțime și pentru o clipă să n-am nicio grijă! Dar nici măcar una!

Cu Transfăgărășanul la picioare. ❤️️

 

        Dacă aș putea, aș merge în fiecare săptămână, o tură, pe Transfăgărășan. Îmi place mult! Mă face să mă simt bine. La un moment dat a început să tune, când eram acolo sus, și parcă și tunetul suna altfel, mai aproape, mai melodios.
        Frumusețea și bucuria drumului o să mă însoțească multă vreme, iar când o să am chef de ceva frumos, o să scot din sertărașul memoriei mele amintirea cu Transfăgărășanul și o s-o retrăiesc de câte ori o să am chef, și o să mă bucur iar și iar!
Vă pup și vă iubesc!
ell@ 🤗

Day #2 - Curtea de Argeș -Transfăgărășan - prima parte

          Așa cum vă spuneam în postarea trecută, am plecat cu bine din Călimănești, pe la 7 dimineața, ca să nu pricinuim dificultăți montatorilor de borduri sau ca să spun adevărul, nu mi-era mie de ei cât mi-era teamă că rămân blocată acolo...
Am ajuns la Curtea de Argeș devreme iar drumul a fost foarte plăcut.
Orașul mi-a plăcut din prima! Am mai fost acolo în urmă cu vreo 10 ani, dar atunci n-am stat mult și, oricum, eram în căutare de bujii, deci se-nțelege că n-am acordat foarte mare atenție decorului...
           Sunt orașe în care de cum pășești te simți bine, te simți ca acasă, parcă simți că aparții cumva acelui loc și-ți dau o stare de bine.
           Am lăsat mașina undeva pe o stradă mai departe de centru (și bine am făcut!) și am pornit pe jos. Primul obiectiv turistic vizitat în Curtea de Argeș a fost - cum altfel? - un magazin de încălțăminte! Heeey, nu cârcotiți! Sunt femeie, îmi plac pantofii și era deschis! Oricum, nu mi-am luat nimic pentru că nu m-am putut hotărâ, dar vreau să vă spun că erau românești, erau din piele și aveau prețuri foarte bune. Știu, știu, acum îmi pare rău că am plecat fără nimic, dar asta este!
          Apoi am mers mai departe și am ajuns în centru. Prima dată ne-a atras atenția Biserica Domnească. E  frumoasă și impunătoare dar programul de vizită începea doar la ora 10 și noi ajunseserăm prea devreme. Era acolo un domn tânăr foarte cumsecade, care ne-a povestit câte ceva despre Biserică și despre mormintele care se află acolo și ne-a explicat și cum putem ajunge la Mănăstirea Curtea de Argeș. Toată zona aceea este deosebit de frumoasă și îmi pare rău acum că nu am făcut mai multe poze, dar am vrut să-mi bucur ochii.

          În drum spre mănăstire ne-am oprit la o terasă foarte, foarte frumoasă unde am luat un mic dejul delicios și puțin cam copios, dar având în vedere că în ziua aia am mers aproape 5 km pe jos, zic că l-am meritat. Cred că l-aș fi mâncat oricum, și dacă nu-l meritam. 😉
          Mănăstirea, încă de departe, m-a impresionat.

 

 

          Atmosfera din biserică este una deosebită. De mult nu m-am mai simțit atât de bine într-o biserică! Am simțit mai mult decât pace, am simțit prezența lui Dumnezeu, am simțit că mi se umple sufletul de dragoste. Cumva, parcă m-am calibrat, m-am recalibrat, la ce înseamnă și este Dumnezeu. E mai presus de tot ce gândim noi că este. E muuult mai mult. E muuult deasupra certurilor noastre despre ce denominație e cea „adevărată”: ortodoxă, catolică, protestantă, neoprotestantă, neoprotestanții -pocăiți, nepocăiți, despre tradițiile noastre mai noi sau mai vechi. Felul în care ne batjocorim unii pe alții, ca să nu zic că ne urâm, doar pentru că ne manifestăm credința în moduri diferite, îndrăznesc să spun și îndrăznesc să cred că îmi veți da dreptate când voi spune că pe Dumnezeu îl supără toate astea. El e Dragoste. Dragostea iubește. El ne iubește pe toți la fel. Îi iubește chiar și pe cei care pretind că sunt creștini dar sunt departe. Îi iubește și pe cei de care noi râdem că înconjoară bisericile în genunchi. Ne iubește pe toți. Ce bine ar fi dacă sentimentul ar fi reciproc!

 

Mormintele Regelui Mihai și al Reginei Ana nu pot fi vizitate încă.

În jur sunt băncuțe pe care te poți așeza să îți tragi sufletul, copaci, brazi, fel de fel de arbuști, flori. E foarte frumos! Foarte, foarte frumos! Sper să mă reîntorc în curând.

De-aici am pornit spre Transfăgărășan, dar asta în episodul următor. ❤️️😘😊

Day #1 - Călimănești - Căciulata

          Iată că a venit și mult așteptata vacanță! Am de gând (nu știu dacă o să și reușesc) să țin un jurnal al călătoriei ca să-l am, așa, amintire peste timp. Blogul păstreaza totul foarte bine.

Am plecat noi de dimineață de-acasă plini de voie bună. Adică atunci când a sunat alarma lui D. nici nu știam de ce sună. Credeam că a uitat să o dezactiveze. Dormeam așa de bine că mai-mai că aș fi renunțat la concediu!

          Am plecat. Pe drum mi-a revenit și bucuria pentru că am început să realizez încet-încet că a venit, în sfârșit, vacanța! Am parcurs Defileul Jiului, care mi s-a părut așa de lung de data asta, și m-am minunat de câți copaci cu frunze îngălbenite am văzut. Vine toamna, e clar! După ce am ieșit de pe Defileu am trecut prin mai multe sate atât de frumoase, cu case frumoase, cu curți frumoase, curate, îngrijite dar pe măsură ce ne depărtam de Novaci, Horezu, casele își pierdeau din frumusețe, la fel și curțile.

         Când am ajuns în Călimănești-Căciulata prima impresie a fost de aglomerație. Prea mare aglomerație, prea multe mașini. Parcă eram la un târg auto. Aproape de locul unde am parcat, era o pubelă care pleznise de plină ce era, dăduse pe dinafară și se înfoiase de gunoi.

         Mi-a plăcut mănăstirea Cozia. Cel mai mult îmi place în spatele mănăstirii, pe malul Oltului, să stau pe bancă, la umbră. Ultima oară când am fost acolo eram mai mulți, era Ale mică, era și frate-miu cu noi.  

 

          Se făcuse aproape ora când puteam să ne cazăm la pensiunea la care am avut rezervare, așa că am pornit voinicește și plini de speranță spre ea.  Când am ajuns acolo, surpriză! Niște muncitori în fața pensiunii, pe trotuar, montau borduri. N-aveam cum să trecem cu mașina ca să parcăm. D. a mers la recepție să întrebe ce e de făcut. Duamna de acolo i-a spus cu nonșalanță că ea nu are ce să facă și să meargă D. să vorbească cu muncitorii. Muncitorii au ridicat din umeri. Duamna ne-a trimis atunci la restaurantul X, să parcăm acolo. Pfff! 

Ne-am dus la restaurantul X ca să întrebăm dacă e ok să lăsăm mașina acolo sau dacă ne costă ceva. Un nene mustăcios,  durduliu și roșu ne-a spus că nu ne costă nimic, să-i dăm doar doamnei ospătărițe o bere... :)) Io, militantă împotriva corupției, i-am zis lui D că nu-i dau nicio bere. Până să ne hotărâm dacă dăm berea sau nu și ca să ne potolim setea, ne-am așezat la o masă și am comandat câte o apă. Ospătărița, alta, nu băutoarea de bere, o tânără, ne întreabă zâmbind când ne-a adus apa: „sunteți cash?”. M-am uitat vreo 3 secunde la ea pentru că nu-mi pusesem niciodată întrebarea asta și nu știam ce să răspund. M-am hotărât că nu sunt și nu mă simt cash, așa că i-am răspuns că „nu sunt cash, dar plătesc cash”. Cred că s-a supărat, petru că după ce i-am cerut nota, a trecut de vreo 5 ori pe lângă noi, pândindu-ne cu coada ochiului și ignorându-ne complet. Am stat cât am stat și am anunțat-o că îi las banii pentru apă pe masă. Apucasem să văd în meniu că apa costă 2,70. E 5,40!, strigă ea după noi, la care am întors capul triumfătoare și i-am răspuns „ți-am lăsat 6!”. Restul zilei am găsit tot felul de răspunsuri la întrebarea „sunteți cash?”. D zice „nu, suntem soț și soție!” sau ”Nu, sunt casnică!”, samd. Întrebarea asta poate avea un milion de răspunsuri.

         Am hotărât totodată că cealaltă ospătăriță nu își va primi berea.

Foarte bine, pentru că până la urmă am reușit să parcăm la pensiune, muncitorii făcându-și milă de noi. Dar ne-au avertizat că mâine nu vom putea pleca decât dacă plecăm înainte de ora 7, hai, maxim 8, pentru că ei mâine pun borduri.

          Ne-am luat camera în primire. Era ok. Pensiunea e de 3 stele, dar din păcate sunt stele căzătoare.

Am observat că nu avem cheie în ușă. Am întrebat la recepție de cheie. Recepționera s-a prefăcut șocată, mirată, ba chiar s-a făcut că o caută, ca mai apoi să o dea de gol femeia de serviciu că încuietoarea e stricată și că doar la 7 seara vine cineva să o repare, dar să plecăm liniștiți că n-avem de ce să încuiem, că nu fură nimeni, nimic. What?? Plătisem deja, iar când am întrebat-o dacă poate să ne dea banii înapoi, a sărit de parcă am pișcat-o de fund. Buun!

Am plecat la plimbare. Stațiunea are și locuri drăguțe, dar prea puține, are clădiri FRUMOASE, vechi, dar multe sunt părăsite, abandonate, degradate, dărâmate. 

Se răcorește puțin.

         Prea multă aglomerație, trafic prea mare. Faleza Oltului care ar putea fi CEVA, e nimic. Poate dacă mai trăia Ceaușescu... 

Chiar și restaurantul unde am băut apa aia, arăta jalnic... Totul e  vechi, totul e ca în anii ’80. Scaunele, niște scaune!, arătau jalnic. Altă stațiune lăsată în paragină. Trist, foarte trist.

 

         Ajunși înapoi la pensiune, ghici ce?! Ușa de la cameră era scoasă din țâțâni și un om lucra de zor. Adică se chinuia să o pună la loc și nu putea. Scule împrăștiate pe jos. I-am spus că ar trebui să primim un discount pentru toată nebunia asta. A zs că știe... :))

          Dimineață plecăm de aici. Abia aștept!!! Sper că următoarea locație va fi mai bună!

P.S. Colac peste pupăză, e un miros în cameră care mă face să tușesc. O criză de astm e ultimul lucru pe care mi-l doresc. Și noaptea e luuungă!

Later edit.

Am plecat cu bine. La 7! Nu știu dacă s-au mai pus sau nu borduri. :))) Și n-am făcut criză de astm. Thank God!

Asta e bucățica frumoasă a stațiunii.

Păturică tricotată „Floarea soarelui”

      Ziua cea mare se apropie vijelios. Ziua plecării în vacanță. Se aud aplauze furtunoase... În capu' meu doar. Înainte de plecare, vreau însă să vă mai arăt și păturica galbenă: păturică pentru serile de vară!
Este tricotată și croșetată dintr-un fir subțirel (85%bumbac), frumos colorat în nuanțe de verde-crud și galben.

Păturica este subțirică, vaporoasă și foarte ușoară, are circa 200g, și are un model dantelat, cu găurele, care, împreună cu dantela croșetată, îi dă un aer vintage, foarte drăguț.

Protejează cu succes de vânticel!
Marginea croșetată este realizată tot din bumbac, iar fundițele de la colțuri sunt din satin.

Dimensiune: 82X85cm

Am o păturică albă în lucru, tot din bumbac. Am ajuns la partea cu marginea croșetată pe care cred că o să o fac roz cu verde crud, ca să semene cu niște floricele cu frunze. Din păcate n-am cum s-o termin și s-o pozez până plec, așa că rămâne pe când mă întorc. N-o s-o iau nici cu mine, ca să mai lucrez când am chef, pentru că e albă și se murdărește (se hâzește, cum ar zice bunica mea 😊 ).
Nu-mi iau „la revedere” de la voi pentru că poate o să scriu și în vacanță. Poate. Dar, oricum, subiectele vor fi probabil altele.
 I 😘 you!

P.S. Poate fi achiziționată de aici dar doar după ce mă întorc. Poate fi rezervată, de asemenea. Totuși, să nu o căutați pe Booking.

Vă mai amintiți de Chelsie?

Ieri am adus covoarele de la spălătorie și le-am pus pe jos. Erau așa de pufoase și de curate, încât nu m-am putut abține și m-am întins pe jos, în sufragerie, ca pe iarbă.
Mi-am amintit apoi cum am dormit cu Chelsie pe covor, spate-n spate, un somn bun și odihnitor în ciuda circumstanțelor. Știam că e ultima noapte din viața ei. Cred că și ea știa, pentru că mi-a transmis toată dragostea ei în noaptea aia. Am stat îmbrățișate toată dimineața, în așteptarea doctorului veterinar. Ale a plecat pentru că avea oră de condus. Speram să se întâmple totul cât era ea plecată, dar Dumnezeu a vrut altfel. Doctorul a întârziat, Ale s-a întors, așa că, atunci când Chelsie a plecat din lumea asta, eram îmbrățișate toate trei, așa cum am fost de atâtea ori în viață. Doctorul a fost bun și blând, și pentru asta o să îi rămân veșnic recunoscătoare.
N-am cuvinte să scriu cât de tare am suferit toți. Ca o ironie, D. a trebuit să meargă la o nuntă cu mașina, să ducă nuntașii... Numai de nuntă nu-i ardea. Noi două am plecat afară, pentru că casa devenise prea mică, prea goală iar tavanul ne apăsa pe cap.
Știu că am mai spus-o și o să o spun cât o să trăiesc: câte lecții am învățat eu de la Chelsie, nu am învățat de la nici un om. Cu o zi înainte să plece, deși era foarte bolnavă, deși de-abia se mai ținea pe picioare, deși avea dureri mari, când am venit de afară, ca să îmi arate că se bucură că mă vede, cu ultimele puteri și-a luat mingiuța să mi-o aducă. Mi-a arătat dragoste până în ultima clipă, în ciuda durerii.
Mi-e dor, mi-e tare dor, de dragostea lui Chelsie, de bunătatea ei, de ochișorii ei blânzi.
De câteva ori am fost tentată să iau alt cățel, dar n-am putut și nici nu cred că o să mai pot vreodată.

Am ales la repezeală câteva poze cu ea.
Aici avea vreo 3 luni. O mogâldeață blănoasă. Ce mică era și A! Erau nedespărțite!

 

Au crescut împreună.

 

 Aici eram la pozat de băscuțe.

 

Atunci când am adus-o acasă pentru prima dată, îmi aduc limpede aminte că l-am întrebat pe D cam cât trăiește un câine, pentru că mă gândeam cu groază la momentul în care A ar fi urmat să se despartă de Chelsie. Știu sigur că făcusem socoteli și că mi-am zis „Aaa, păi Ale ar avea cam 20 de ani, deci o să fie mare, nu o să mai sufere chiar așa de tare, poate o să fie plecată la facultate...” Nu m-am gândit nicio secundă că eu o să sufăr.

Chelsie s-a dus, într-adevăr, la nici o lună după ce Ale a împlinit 20 de ani.

 Asta nu e nici pe departe povestea lui C (cum îi mai spuneam noi). C ar fi trebuit să fie a cuiva care are harul să scrie despre cât de minunată a fost. 

Miss you, C!