Cumpărături

          Tot fac cumpărături de felul ăsta, adun materiale și instrumente, cu gândul la fericita zi când o să meșteresc din nou. În perioada asta ajung prea obosită acasă, ziua e încă prea scurtă, se întunecă repede și nu mai ajung să fac mare lucru.
Am croșetat un colier cu mărgele Toho tare drăguț, câțiva centimetri în fiecare zi, dar acum trebuie să îi montez încheietoarea, operație ce mi se pare mai migăloasă decât croșetarea colierului în sine. În plus, treaba asta trebuie făcută foarte bine, căpăcelele trebuie prinse bine, să țină!
         Să vă arăt ce mi-am luat!

Marcatori am deja o mulțime, toate culorile, și row-counter am, dar îmi doream de mult timp un șablon ca cel din imagine, care să mă ajute să știu cu ce număr de andrele lucrez. La croșete e simplu, este scris pe ele, după cum bine știți, dar la andrele e mai complicat.

Asta este un fel de foarfecă. Foloseam ceva foarte asemănător când lucram în confecții, long, long time ago. V-am spus că am cusut geci din „piele ecologică” aka mușama, pentru Armani? Sigur v-am mai spus. Cea mai scumpă parte a acelor geci era eticheta.

Andrelele le-am cumpărat pentru că nu am tricotat niciodată cu andrele de bambus și vreau să văd cum e, cum merge lucrul.

Pam-pam!

Dacă reușesc să finalizez colierul mâine (sper să fie așa!), o să îi organizez o ședință foto cum se cade și o să vi-l prezint. :)

Știți ce am observat? Posibil să fie o mare tâmpenie. Am observat că, de-a lungul vieții, mi-am format un fel de prejudecată în ceea ce privește caracterul oamenilor cu un anumit nume. Adică am tendința să atribui un set de trăsături tuturor oamenilor pe care îi cheamă, să zicem, Gheorghe, alt set oamenilor pe care îi cheamă Ion, etc. Ceva de genul: „Ilie? Of, niciodată nu m-am înțeles prea bine cu cei pe care îi cheamă Ilie!”. Am exagerat în exemplul ăsta, dar am o vagă tendință să anticipez caracterul unui om de cum îi aud numele, bazat pe experiențele ce le-am avut în trecut cu oamenii cu același nume, și asta fac de când eram copil. No, ați auzit tâmpenie mai mare?
Alt lucru care chiar mi se pare interesant e... e prea ciudat ca să-l scriu! :))))
Vă pup!

Și un verset, două, trei... dintre preferatele mele. Sunt superbe, pline de înțelepciune și adevăr.❤️

„3. Sa nu te paraseasca bunatatea si credinciosia: leaga-ti-le la gat, scrie-le pe tablita inimii tale.
4. Si astfel vei capata trecere si minte sanatoasa, inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor.
5. Increde-te in Domnul din toata inima ta si nu te bizui pe intelepciunea ta!
6. Recunoaste-L in toate caile tale, si El iti va netezi cararile.
7. Nu te socoti singur intelept; teme-te de Domnul si abate-te de la rau!
8. Aceasta va aduce sanatate trupului tau si racorire oaselor tale.
9. Cinsteste pe Domnul cu averile tale si cu cele dintai roade din tot venitul tau:
10. caci atunci granarele iti vor fi pline de belsug, si teascurile tale vor geme de must.
11. Fiule, nu dispretui mustrarea Domnului si nu te mahni de pedepsele Lui.
12. Caci Domnul mustra pe cine iubeste, ca un parinte pe copilul pe care-l iubeste!”

Weekend binecuvântat! ❤️ 

O zi din viață

24 ianuarie, o zi pe placul inimii mele.
Mi-am petrecut-o cum, poate, de multe ori mi-am dorit sau am visat, dar fie nu am avut energia necesară, fie timp, fie bani (deși n-a costat cine știe ce), fie n-am fost în locul potrivit. Nu ne-am născut în locul potrivit... 😉
Ca să spulber misterul și ca să nu vă imaginați că am fost pe cine știe ce planetă a sistemului nostru solar sau poate chiar în altă galaxie, vă spun că mi-am petrecut ziua plimbându-mă prin orașul meu adoptiv, cu D.
A fost o zi de iarnă senină, luminoasă, cu soare „cu dinți”. Și ce mai dinți! Temperatura era sub 0 grade când am pornit la plimbare. Ne-am îmbrăcat bine, ne-am încălțat cu cele mai comode încălțări, ne-am echipat cu mănuși, fulare, ne-am  pus glugile pe cap și n-am simțit frigul deloc.
Am fost prin locuri frumoase, pe care le știam, am fost și prin locuri noi, pe străzi pe care n-am mai fost. Am hoinărit, am povestit, am râs și ne-am simțit liberi!
La prânz am mâncat într-un  local liniștit, primitor, cu o atmosferă caldă și oameni de toate felurile. Chelnerița, o super doamnă, atât de drăguță!
Parcă nu era viața mea. Mă simțeam ca într-un film... :))
Nu plănuisem deloc ziua asta și nicidecum nu am plănuit să ne întoarcem doar seara acasă, dar așa ne-a furat peisajul, așa a zburat timpul, atât a fost de fain, încât la sfârșitul zilei aveam puțin peste 16 km făcuți la pas. Știu!! Dacă aplicația care ține evidența ar fi avut mâini, ne-ar fi aplaudat!

 

Chiar există!! 😱

Legat de acest pitic, spuneți sincer, v-ar lăsa inima să îl țineți în grădină? Mai ales iarna...
Uitați-vă ce privire are! L-aș ține în casă, la căldură. L-aș face bibelou! E un pitic atât de melancolic!

Vă pup!

Just saying

     „Pune-ți imaginația la lucru pentru câteva momente. Imaginează-ți că viața ta s-a încheiat și ești condus într-o cameră mică. Sunt două scaune în acea cameră, unul pentru tine și unul pentru Dumnezeu (scaunul cel mai mare) și mai este în cameră și un videocasetofon (proiector). Dumnezeu introduce o casetă în videocasetofon. Pe casetă scrie numele tău și are o etichetă pe care scrie „Ce ar fi putut fi”.

     Imaginează-ți că vezi pe casetă tot ceea ce ar fi putut face Dumnezeu cu viața ta dacă I-ai fi dat voie.

     Imaginează-ți că vezi ce ar fi putut face cu resursele tale financiare dacă ai fi avut încredere în El și ai fi fost generos. Imaginează-ți că vezi ce ar fi putut face cu talentele tale dacă te-ai fi încrezut în El într-atât încât să îndrăznești. Imaginează-ți că vezi ce ar fi putut face cu relațiile tale dacă te-ai fi încrezut în El într-atât încât să fii cu totul loial și cu  totul iubitor. Imaginează-ți că vezi ce ar fi putut face cu caracterul tău, dacă ai fi îndrăznit să-ți mărturiseștipăcatele,să recunoști ispita și să cauți creșterea. 

     Nu știu dacă Dumnezeu ne va arăta fiecăruia dintre noi o astfel de casetă. dar știu că dacă mă gândesc serios la cât de departe suntde ceea ce aș fi putut deveni, îmivine să-mi smulgpărul din cap.

     DAR mai știu că vreau ca viața mea să ajungă cât mai aproape de viața pe care mi-a pregătit-o Dumnezeu. Știu că aceasta e singura mea șansă și știu că vreau să micșorez cât pot prăpastia dintre ce voi fi și ce aș fi putut să fiu. Știu că, atâta timp cât trăiesc, nu este prea târziu - pentru că am ziua de azi. Știu că vreau să îi cer lui Dumnezeu porunci, nu garanții, pentru că atunci când Dumnezeu poruncește, El dă și puterea necesară. (Sfântul Ieronim spunea „Tu poruncești și apele se fac ca piatra.”) Și știu că într-o zi voi vedea că a meritat.”

Moments

Nu, că mi-a fost dor de blog, clar! :))
O postare rapidă, așa, înainte de a pleca la muncă.
Niște fotografii.
Dacă scot telefonul din jăb ca sa fac o poză pe frigul ăsta, înseamnă că vreau să tin minte momentul sau locul acela pentru că imi transmite ceva sau ma face sa ma simt cumva. Special. 😊

De la Ale

Dimineață de iarnă

Plimbare in linistra diminetii

Imi place sa-mi beau cafeaua la geam si sa studiez trecătorii 😶😊

Malai cu lapte. Imi facea bunica cand eram mica ❤

Regina Maria

Lalele de la D.

Defapt asa ni se face nasul daca mintim! :))

Pranzul cu D.

Made by fratelo meu

Regina Maria ❤

Pupici! o zi faină!

Revin cu niște gânduri răzlețe

Revin cu niște gânduri răzlețe.

❤️ Îmi place să adun amintiri, de când mă știu. Cred că am mai vorbit despre asta dar, mă scuzați, nu-mi amintesc pentru că am și eu o vârstă!

Din copilărie am păstrat mărunțișuri „ca să îmi amintesc”.
Voi, cele mai apropiate de vârsta mea, vă amintiți biluțele cu care ne prindeam codițele în copilărie? Ei bine, eu încă mai am una roz.
Am păstrat banii pe care mi i-a dat bunica într-o zi de pensie (50lei!) pentru că am vrut să îi am amintire. Apoi, punga de hârtie în care ne-a adus cândva lămâi, tot în copilărie. Încă o mai am!
Am păstrat un ghemuleț de ață, ceva vâscoză mai groasă cred, pentru că a fost ultimul lucru ce l-am făcut împreună cu bunicul meu, înainte să părăsească lumea asta.
Am mai păstrat și o bucățică din tulpina trandafirului japonez, pe care îl aveam tot de la el, și care s-a uscat complet pentru că nu l-am mai udat. După moartea lui am făcut așa o depresie încât în fiecare dimineață, când mă trezeam, mă simțeam vinovată că eu încă trăiesc iar el, nu. În perioada aia oribilă, Dumnezeu s-a apropiat de mine și eu de El. Aveam 20+.
Bunicul meu avea un deget tăiat de la jumătate. A avut un accident. Nu-mi mai amintesc nici la care mână, nici care deget, deși mereu, mereu, îmi spuneam că trebuie să țin minte și să nu uit. Dar am uitat!
Păstrez singurul mărțișor pe care l-am primit de la tatăl meu, pe când aveam vreo câțiva anișori.
Până acum câțiva ani am păstrat și scrisorile pe care i le trimisese mamei ca să îi spună că nu mă vrea și că eu nu-s a lui. Le-am băgat pe foc într-o zi. Și mai păstrez o amintire care tare mai doare și acum, după atâta timp: ziua în care mi-a prezentat-o pe fiica lui vitregă, o fată de vârsta mea, care era atât de apropiată de el, cum eu nu eram, care îi sărea în brațe așa cum eu nu puteam. Era tatăl pe care eu nu-l avusesem niciodată, dar pentru alt copil. Aveam vreo 11-12 ani. M-am simțit mizerabil. Mi-era rușine (nu știu de ce, poate pentru că în secret îl iubeam și îmi doream să mă iubească și el, sau poate pentru că m-am gândit că nu-s destul de bună încât un tată să mă iubească), îmi doream să dispar și cu greu mi-am oprit plânsul. A trecut! Sau nu?
Să știți că e așa de bine aici, unde locuiesc acum: nicio amintire. Niciun colț, niciun mobilier, nici o podea, nu-mi amintește de nimic. Am doar câteva rame cu poze dragi. Și am totul în suflet.

❤️Alt gând. De dimineață am fost la un laborator de analize. Nimic serios, dar totuși, nu e un loc unde să mergi cu plăcere. Plus că aici, în orașul mare, e total diferit. E cu număr de ordine, pe care-l iei de la o chestiuță iar pe un ecran e afișat numărul când îți vine rândul, și „te strigă”. Ei bine, voi sigur știți despre ce e vorba, dar la noi, în orașul mic și uitat de lume, nu e deloc așa. No, și mă uitam și eu pe acolo, să văd cum merge treaba. Am trecut cu bine de proba numărului de ordine, a statului la rând, a înregistrării, și intru în cabinet. Acolo, o femeie veselă și drăguță, plină de o energie atât de bună, încât mi-a schimbat dispoziția într-o secundă! Cred că am plecat zâmbind! Cât e de important să fii așa, ca femeia aia, pentru tine și pentru cei din jur! Și pentru economie în general, pentru că am plecat așa voioasă, încât am intrat într-un coafor și m-am tuns, într-un magazinel de cosmetice și mi-am luat niște prostioare plus o ojă roz-sidefat, la o patiserie de unde am plecat cu un ștrudel cu mere și, într-un final, am ajuns acasă (acasă? la domiciliu? la reședință?) înainte de a cheltuii tot ce aveam la mine! :))

❤️Alt gând. Cum să răspund când cineva mă întreabă „ce faci?”. De cele mai multe ori răspund: „bine!”. Uneori mi se pare prea sec. Poate că persoana respectivă vrea să lege o conversație iar eu i-o retez. De câteva ori am început să spun chiar ce fac dar m-am trezit vorbind singură, persoana cealaltă văzându-și de drum. :))
Problema mea e că nu prea mă integrez cu succes în colectivul din care fac parte și adevărul e că nici nu mă străduiesc foarte tare, și nu știu de ce. Poate am uitat cum se face. Mă simt în plus. Poate că e ok. Poate că pur și simplu nu e vina mea. Poate în altă parte m-aș integra într-o secundă. Nu-i musai să fie vina mea de fiecare dată! Nu știu...

Mi-e bine. Chiar mi-e bine. Am un catralion de motive pentru care să Îi fiu recunoscătoare.
Sigur mai aveam ceva de scris dar acum nu-mi amintesc.

❤️ Mi-am amintit și am revenit!
Cristina Antiplictis, așa cum te-ai prezentat când ne-am întâlnit la Cazino, vreau să știi că de-atunci cazinoul și persoana ta sunt strâns legate în mintea mea. Adică nu mai există Cazino fără Cristina.
Mai vreau să știi că ochii tăi mari și albaștri au ceva magic și că din ei izvorăște o bunătate, o blândețe de nedescris. Dacă era să te descriu înainte de a te întâlni, aș fi zis că trebuie să ai o privire ageră, exigentă, ușor critică. Să știi că de multe ori m-am gândit la tine și la ochii cu care m-ai privit. A fost așa de frumos și de neașteptat. Una din amintirile mele preferate. Sper să citești asta.

Philodendron

Încă o postare scurtă! Scrisă pe tel. 😳
Pe mine Philodendronul mă duce cu gândul la copilărie, la Ceaușescu și perioada "aia".
Nu e așa că multă lume avea planta asta în apartament? Sau o fi fost așa numai în partea mea de țară? Și parcă era o întrecere tacită între posesori: a cui philodendron e mai mare? Unchiul meu avea unul care ii ocupa un sfert dintr-o sufragerie mare! Era, practic, o pădure întreagă! Era mândria lui!
Ei bine, unde am vrut eu să ajung... Vreau să anunț iubitorii că Philodendronul, se pare, e din nou la modă! L-am văzut la vânzare în mai multe hypermarketuri. In unele avea alt nume sau poate era altceva asemănător sau... nu știu!

😘❤

Mămuca mătură

         Mă plimbam printr-un magazin și dintr-o dată am văzut ceva ce m-a făcut să tresar! Era omulețul din "Mămuca mătură"! Pentru o clipă am uitat că aia e doar o poveste pe care am citit-o când eram mică, și-am început să mă holbez, fără să mă pot abține, și am simțit fiori de bucurie. Era ceva de genul „Zona crepusculară”. :))

Povestea nu mi-o mai amintesc foarte bine, dar era cam așa: o mamă avea trei copilași pe care îi lăsa singuri în casă în timp ce ea mergea să muncească ca să aducă de-ale gurii. Într-o zi s-a întâlnit cu omulețul ăsta galben și din toată sărăcia ei, i-a dat un măr și un covrig. Omulețul a mai cerut, ea i-a mai dat. Tot așa, de trei ori! În final, nu-mi mai amintesc dacă omulețul i-a oferit femeii o mătură sau dacă mătura personală a mamei a prins viață și ieșea de după ușă de îndată ce femeia pleca la lucru și: deretica, gătea, spăla și avea grijă de copii.
Vă dați seama ce bucurie și ce mirare pe mamă, atunci când a venit acasă și a gasit căldură, copiii curați și hrăniți, casa măturată!

Din ziua aceea încolo, mama pleca liniștită în fiecare dimineață, știind că Mămuca Mătură are grijă de copii.
Ei bine, zilele trecute l-am văzut pe omulețul galben într-un magazin de bricolaj și maaare mi-a fost mirarea!
Dar acum vă întreb: dacă l-am văzut pe omuleț, înseamnă că povestea este inspirată din fapte reale? :))

          Povestea poate fi găsită în cartea de povești "Degetarul de ceață", scrisă de Marta Cozmin, și era una dintre poveștile mele preferate. Top 3. Multe seri am adormit cu gândul la Mămuca Mătură, la femeie, la copii și la omuleț. Le-am simțit bucuria. Am simțit liniștea din inima mamei și bucuria copiilor. Era armonie și pace și frumos! Tot ce-și dorește orice copil.
Vă pup!

Adriana

Mi-a venit azi în minte Adriana, farmacista.
O cunoșteam de când era Ale mică și dădeam foarte des pe la farmacie. Eram amândouă foarte tinere. Era o persoană interesantă, cumsecade, cu o personalitate puternică și iubea foarte mult câinii. Eram de-o vârstă.
Acum câțiva ani, într-o zi, pe când ieșeam afară din farmacie iar ea era afară la țigară, am surprins un scurt dialog dintre ea și o doamnă. Trecea o ambulanță în mare viteză, cu sirena pornită și Doamna respectivă zice, cu o față îngrijorată: „Doamne ferește!”. Adriana îi răspunde puțin răstit: „De ce 'Doamne fereste!', doamnă? Poate că în ambulanță este o femeie gravidă care merge să nască! Mai bine spuneți un 'Doamne ajută!'”. Doamna i-a dat dreptate și a repetat după ea: „Doamne ajută!”.

Peste ani, acum 2 ani mai exact, am fost șocată să aud că Adriana a plecat dintre noi. Era gravidă, cu probleme, iar ambulanța a ajuns prea târziu pentru ea. Mi-am adus aminte de cuvintele ei din ziua aia: „o gravidă care merge să nască.”

Copilul a supraviețuit și e o splendoare de copil. O minune! Chiar o minune!

De foarte mulți ani atunci când aud o sirenă spun „Doamne, ajută!” pentru că niciodată nu poți ști cine e în ambulanța aia și, la urma urmei, oricine ar fi, sigur e foarte speriat. Dacă nu el, atunci cineva e foarte speriat pentru el. Poate am spus-o, fără să știu, pentru copilul Adrianei care venea pe lume într-o zi atât de complicată.
De când cu povestea Adrianei, spun scurta rugăciune cu și mai mult suflet, cu și mai multă dragoste, cu și mai multă putere.

Am scris o poveste tristă deși azi am avut o zi faină, numai că am auzit multe sirene. Nu știu de ce, dar la auzul fiecărei sirene, gândul îmi fugea la Adriana.

Bine-ai venit, 2020!

Domnul să te binecuvânteze, 2020, ca să fii un an bun!
Mi-era dor să vă scriu, să știți! Sper să mai dea cineva pe-aici chiar dacă eu am cam lipsit. Motivat, aș adăuga. Ohh, și câte aș fi avut de scris, și câte postări am scris... în gând.
 Deci, 2019 a fost unul dintre cei mai grei ani ai mei. Sau poate nu greu, pentru că greu a fost atunci când am pierdut oameni dragi, cât mai degrabă obositor și plin de schimbări. Am avut parte de multe provocări, mi-am aflat limitele, mi-am depășit limitele, "am tras" de mine.
Am reușit să termin cu bine facultatea, am susținut examenul de licență, am învățat ca niciodată-n viața mea, am trăit emoții de nedescris. În ziua în care am mers la facultate ca să-mi ridic adeverința care ține loc de dilpomă pentru un an de zile, îmi venea să țopăi pe holuri de fericire. Mi-am făcut un selfie ca să am amintire:

Nu știu dacă această diplomă îmi va folosi vreodată, dacă-mi va ușura sau îmbunătăți viața, dar știu că e muncită. Nu știu dacă a meritat timpul investit în obținerea ei. Asta, dacă oi trăi, oi vedea...
Nu-mi imaginam că e atât de complicat să faci lucrurile oarecum în altă ordine decât o face majoritatea, să o faci în felul tău sau în felul în care Dumnezeu le-a ordonat pentru tine. Eu, pentru faptul că am făcut facultatea asta la 40+ a trebuit să ascult o grămadă de păreri, pe care nu le-am solicitat, majoritatea potrivnice. Am văzut o mulțime de ochi "dați peste cap", ca să nu mai zic de mulțimea descurajărilor. La un moment dat, o cititoare a blogului îmi trimitea tot felul de mailuri pline de citate și povestioare cu iz acuzator, din care reieșea că nu e ok să îmi doresc mai mult și că alerg după un soi de slavă deșartă. Greșit!

Apoi, tot în 2019 ne-am mutat. Îmi doream de mult timp să plec. Motivele sunt atât de multe încât nici nu are rost să le înșir acum. Însă tot timpul a intervenit ceva care a amânat plecarea sau, poate, pur și simplu n-am avut curaj să plecăm și am creat motive. Nu știu.
Mutarea a fost o schimbare MAJORĂ. După 25 de ani de locuit în același apartament, de care m-am atașat (da, ne atașăm de ziduri!), după o viață trăită în orășelul ăsta uitat de lume, în care am cele mai dragi amintiri (dar și cele mai triste) am plecat. Am plecat dintr-un orășel în care aproape toată lumea cunoaște pe toată lumea, în care nu faci doi pași fără să întâlnești un om cunoscut, în care dacă ți se pune o etichetă vreodată (și sigur ți se pune), rămâi cu ea toată viața, în care există un singur bulevard, o singură linie de transport în comun, într-un oraș MARE și foarte aglomerat, într-un apartament a cărui proprietară nu sunt și care, deși e frumos, nu mă reprezintă în niciun fel. Se impunea o astfel de schimbare, credeți-mă!
Ce-a fost cel mai greu? Nu știu sigur: să mă trezesc dimineața și să nu fie nimic familiar? Să mă plimb pe străzi și să nu mă salute nimeni? Să nu văd nicio față cunoscută? Interviurile pentru obținerea unui loc de muncă, unde aveam impresia că îmi fac reclamă ca să mă vând așa cum odinioară îmi vindeam căciulile și fularele? Să pun deoparte toate pasiunile mele (pentru o vreme, sper eu!)? Îmi aduc aminte cum, la primul interviu, am fost așa de stresată, așa de complexată, pentru că în orașul ăsta mare toată lumea părea că știe exact ce face, încât m-am comportat ca o proastă care nici să vorbească bine românește nu știe. Am plecat de-acolo dărâmată! Acum e amuzant dar atunci n-a fost. :))
E și frumos în același timp. Din aceleași motive: totul e nou.

2019 a fost un an obositor și greu.
2020 mă găsește gata obosită. Uneori mi-e dor de viața mea monotonă, de timpul petrecut lucrând și pozând și trimițând colete, de liniște, de timpul petrecut singură. Ca o paranteză: e așa simplu să fii un bun creștin când îți alegi compania și când mare parte din timp ți-o petreci departe de agitația lumii, dar vai cât e de greu să fii un bun creștin când îți petreci mare parte a timpului cu oameni care sunt foarte diferiți de tine!  Cum ziceam, mi-e dor uneori de viața mea veche dar apoi îmi amintesc că uneori era prea monotonă, depresiv de monotonă și de goală. Simțeam că niciodată n-o să se mai întâmple nimic și că... asta e! restul vieții va fi un șir de zile trase la xerox.

Îi mulțumesc Domnului pentru D., alături de care am pornit în această aventură, pentru Ale și soțul ei care acum ne sunt vecini (de oraș), pentru mama care e bucuroasă că are la cine să meargă în vizită, pentru fratele meu, pe care-l iubesc tare de tot!

Domnul să ne binecuvânteze pe toți: și pe noi, și pe VOI!

Asta e acasă, in the small town.