Revin cu niște gânduri răzlețe

Revin cu niște gânduri răzlețe.

❤️ Îmi place să adun amintiri, de când mă știu. Cred că am mai vorbit despre asta dar, mă scuzați, nu-mi amintesc pentru că am și eu o vârstă!

Din copilărie am păstrat mărunțișuri „ca să îmi amintesc”.
Voi, cele mai apropiate de vârsta mea, vă amintiți biluțele cu care ne prindeam codițele în copilărie? Ei bine, eu încă mai am una roz.
Am păstrat banii pe care mi i-a dat bunica într-o zi de pensie (50lei!) pentru că am vrut să îi am amintire. Apoi, punga de hârtie în care ne-a adus cândva lămâi, tot în copilărie. Încă o mai am!
Am păstrat un ghemuleț de ață, ceva vâscoză mai groasă cred, pentru că a fost ultimul lucru ce l-am făcut împreună cu bunicul meu, înainte să părăsească lumea asta.
Am mai păstrat și o bucățică din tulpina trandafirului japonez, pe care îl aveam tot de la el, și care s-a uscat complet pentru că nu l-am mai udat. După moartea lui am făcut așa o depresie încât în fiecare dimineață, când mă trezeam, mă simțeam vinovată că eu încă trăiesc iar el, nu. În perioada aia oribilă, Dumnezeu s-a apropiat de mine și eu de El. Aveam 20+.
Bunicul meu avea un deget tăiat de la jumătate. A avut un accident. Nu-mi mai amintesc nici la care mână, nici care deget, deși mereu, mereu, îmi spuneam că trebuie să țin minte și să nu uit. Dar am uitat!
Păstrez singurul mărțișor pe care l-am primit de la tatăl meu, pe când aveam vreo câțiva anișori.
Până acum câțiva ani am păstrat și scrisorile pe care i le trimisese mamei ca să îi spună că nu mă vrea și că eu nu-s a lui. Le-am băgat pe foc într-o zi. Și mai păstrez o amintire care tare mai doare și acum, după atâta timp: ziua în care mi-a prezentat-o pe fiica lui vitregă, o fată de vârsta mea, care era atât de apropiată de el, cum eu nu eram, care îi sărea în brațe așa cum eu nu puteam. Era tatăl pe care eu nu-l avusesem niciodată, dar pentru alt copil. Aveam vreo 11-12 ani. M-am simțit mizerabil. Mi-era rușine (nu știu de ce, poate pentru că în secret îl iubeam și îmi doream să mă iubească și el, sau poate pentru că m-am gândit că nu-s destul de bună încât un tată să mă iubească), îmi doream să dispar și cu greu mi-am oprit plânsul. A trecut! Sau nu?
Să știți că e așa de bine aici, unde locuiesc acum: nicio amintire. Niciun colț, niciun mobilier, nici o podea, nu-mi amintește de nimic. Am doar câteva rame cu poze dragi. Și am totul în suflet.

❤️Alt gând. De dimineață am fost la un laborator de analize. Nimic serios, dar totuși, nu e un loc unde să mergi cu plăcere. Plus că aici, în orașul mare, e total diferit. E cu număr de ordine, pe care-l iei de la o chestiuță iar pe un ecran e afișat numărul când îți vine rândul, și „te strigă”. Ei bine, voi sigur știți despre ce e vorba, dar la noi, în orașul mic și uitat de lume, nu e deloc așa. No, și mă uitam și eu pe acolo, să văd cum merge treaba. Am trecut cu bine de proba numărului de ordine, a statului la rând, a înregistrării, și intru în cabinet. Acolo, o femeie veselă și drăguță, plină de o energie atât de bună, încât mi-a schimbat dispoziția într-o secundă! Cred că am plecat zâmbind! Cât e de important să fii așa, ca femeia aia, pentru tine și pentru cei din jur! Și pentru economie în general, pentru că am plecat așa voioasă, încât am intrat într-un coafor și m-am tuns, într-un magazinel de cosmetice și mi-am luat niște prostioare plus o ojă roz-sidefat, la o patiserie de unde am plecat cu un ștrudel cu mere și, într-un final, am ajuns acasă (acasă? la domiciliu? la reședință?) înainte de a cheltuii tot ce aveam la mine! :))

❤️Alt gând. Cum să răspund când cineva mă întreabă „ce faci?”. De cele mai multe ori răspund: „bine!”. Uneori mi se pare prea sec. Poate că persoana respectivă vrea să lege o conversație iar eu i-o retez. De câteva ori am început să spun chiar ce fac dar m-am trezit vorbind singură, persoana cealaltă văzându-și de drum. :))
Problema mea e că nu prea mă integrez cu succes în colectivul din care fac parte și adevărul e că nici nu mă străduiesc foarte tare, și nu știu de ce. Poate am uitat cum se face. Mă simt în plus. Poate că e ok. Poate că pur și simplu nu e vina mea. Poate în altă parte m-aș integra într-o secundă. Nu-i musai să fie vina mea de fiecare dată! Nu știu...

Mi-e bine. Chiar mi-e bine. Am un catralion de motive pentru care să Îi fiu recunoscătoare.
Sigur mai aveam ceva de scris dar acum nu-mi amintesc.

❤️ Mi-am amintit și am revenit!
Cristina Antiplictis, așa cum te-ai prezentat când ne-am întâlnit la Cazino, vreau să știi că de-atunci cazinoul și persoana ta sunt strâns legate în mintea mea. Adică nu mai există Cazino fără Cristina.
Mai vreau să știi că ochii tăi mari și albaștri au ceva magic și că din ei izvorăște o bunătate, o blândețe de nedescris. Dacă era să te descriu înainte de a te întâlni, aș fi zis că trebuie să ai o privire ageră, exigentă, ușor critică. Să știi că de multe ori m-am gândit la tine și la ochii cu care m-ai privit. A fost așa de frumos și de neașteptat. Una din amintirile mele preferate. Sper să citești asta.