Bine-ai venit, 2020!

Domnul să te binecuvânteze, 2020, ca să fii un an bun!
Mi-era dor să vă scriu, să știți! Sper să mai dea cineva pe-aici chiar dacă eu am cam lipsit. Motivat, aș adăuga. Ohh, și câte aș fi avut de scris, și câte postări am scris... în gând.
 Deci, 2019 a fost unul dintre cei mai grei ani ai mei. Sau poate nu greu, pentru că greu a fost atunci când am pierdut oameni dragi, cât mai degrabă obositor și plin de schimbări. Am avut parte de multe provocări, mi-am aflat limitele, mi-am depășit limitele, "am tras" de mine.
Am reușit să termin cu bine facultatea, am susținut examenul de licență, am învățat ca niciodată-n viața mea, am trăit emoții de nedescris. În ziua în care am mers la facultate ca să-mi ridic adeverința care ține loc de dilpomă pentru un an de zile, îmi venea să țopăi pe holuri de fericire. Mi-am făcut un selfie ca să am amintire:

Nu știu dacă această diplomă îmi va folosi vreodată, dacă-mi va ușura sau îmbunătăți viața, dar știu că e muncită. Nu știu dacă a meritat timpul investit în obținerea ei. Asta, dacă oi trăi, oi vedea...
Nu-mi imaginam că e atât de complicat să faci lucrurile oarecum în altă ordine decât o face majoritatea, să o faci în felul tău sau în felul în care Dumnezeu le-a ordonat pentru tine. Eu, pentru faptul că am făcut facultatea asta la 40+ a trebuit să ascult o grămadă de păreri, pe care nu le-am solicitat, majoritatea potrivnice. Am văzut o mulțime de ochi "dați peste cap", ca să nu mai zic de mulțimea descurajărilor. La un moment dat, o cititoare a blogului îmi trimitea tot felul de mailuri pline de citate și povestioare cu iz acuzator, din care reieșea că nu e ok să îmi doresc mai mult și că alerg după un soi de slavă deșartă. Greșit!

Apoi, tot în 2019 ne-am mutat. Îmi doream de mult timp să plec. Motivele sunt atât de multe încât nici nu are rost să le înșir acum. Însă tot timpul a intervenit ceva care a amânat plecarea sau, poate, pur și simplu n-am avut curaj să plecăm și am creat motive. Nu știu.
Mutarea a fost o schimbare MAJORĂ. După 25 de ani de locuit în același apartament, de care m-am atașat (da, ne atașăm de ziduri!), după o viață trăită în orășelul ăsta uitat de lume, în care am cele mai dragi amintiri (dar și cele mai triste) am plecat. Am plecat dintr-un orășel în care aproape toată lumea cunoaște pe toată lumea, în care nu faci doi pași fără să întâlnești un om cunoscut, în care dacă ți se pune o etichetă vreodată (și sigur ți se pune), rămâi cu ea toată viața, în care există un singur bulevard, o singură linie de transport în comun, într-un oraș MARE și foarte aglomerat, într-un apartament a cărui proprietară nu sunt și care, deși e frumos, nu mă reprezintă în niciun fel. Se impunea o astfel de schimbare, credeți-mă!
Ce-a fost cel mai greu? Nu știu sigur: să mă trezesc dimineața și să nu fie nimic familiar? Să mă plimb pe străzi și să nu mă salute nimeni? Să nu văd nicio față cunoscută? Interviurile pentru obținerea unui loc de muncă, unde aveam impresia că îmi fac reclamă ca să mă vând așa cum odinioară îmi vindeam căciulile și fularele? Să pun deoparte toate pasiunile mele (pentru o vreme, sper eu!)? Îmi aduc aminte cum, la primul interviu, am fost așa de stresată, așa de complexată, pentru că în orașul ăsta mare toată lumea părea că știe exact ce face, încât m-am comportat ca o proastă care nici să vorbească bine românește nu știe. Am plecat de-acolo dărâmată! Acum e amuzant dar atunci n-a fost. :))
E și frumos în același timp. Din aceleași motive: totul e nou.

2019 a fost un an obositor și greu.
2020 mă găsește gata obosită. Uneori mi-e dor de viața mea monotonă, de timpul petrecut lucrând și pozând și trimițând colete, de liniște, de timpul petrecut singură. Ca o paranteză: e așa simplu să fii un bun creștin când îți alegi compania și când mare parte din timp ți-o petreci departe de agitația lumii, dar vai cât e de greu să fii un bun creștin când îți petreci mare parte a timpului cu oameni care sunt foarte diferiți de tine!  Cum ziceam, mi-e dor uneori de viața mea veche dar apoi îmi amintesc că uneori era prea monotonă, depresiv de monotonă și de goală. Simțeam că niciodată n-o să se mai întâmple nimic și că... asta e! restul vieții va fi un șir de zile trase la xerox.

Îi mulțumesc Domnului pentru D., alături de care am pornit în această aventură, pentru Ale și soțul ei care acum ne sunt vecini (de oraș), pentru mama care e bucuroasă că are la cine să meargă în vizită, pentru fratele meu, pe care-l iubesc tare de tot!

Domnul să ne binecuvânteze pe toți: și pe noi, și pe VOI!

Asta e acasă, in the small town.