Cum m-au blocat Harap Alb, Iona si Moromete.

     Nu stiu daca v-am mai spus, legat de bac, dar cu Limba si Literatura Romana mi-a fost cel mai greu. La inceput m-au speriat rau de tot "eul liric", "perspectiva narativa", "naratorul omniscient" si alte lucruri despre care habar nu aveam. Totuși, nu-mi inchipuiam ca nu asta va fi problema, pe astea le-am invatat destul de repede. Chiar si cu rolul virgulei m-am descurcat până la urmă, deși sunt conștientă că nu există postare scrisă de mine care  să nu aibă virgule în plus sau în minus.  Problema a fost literatura, eseurile, și nu din cauza capacității mele de memorare destul de scăzută în perioada aceea, pe care am rezolvat-o cu ginko și alte bunătăți, ci din cauza conținutului lor.

Cred că dacă înveți operele cerute la bac la vârsta de 18-19 ani, nu le acorzi prea multă atenție, nu le analizezi, pentru că ești preocupat să le înveți și atât. Să iei examenul cu brio și să-ți vezi de viață. Sigur trebuie să fie așa. Lucrurile se schimbă când le înveți la 40+. Chiar pui la suflet ce înveți. Cel puțin mie una așa mi s-a întâmplat și de-asta mi-a fost cam greu.

La Harap-Alb, de exemplu, mă blocam când ajungeam la explicarea semnificației  titlului și a modului în care tânărul a primit acest nume de Harap-Alb. ”Naiv, lipsit de experiență și excesiv de credul, fiul craiului își schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului,  ajungând astfel  în cea mai umilă ipostază umană”. A coborât în fântână fiul craiului și a ieșit sluga Spânului. A plecat de acasă fiu de împărat, și a devenit rob. Din puful de la castel, direct în mocirlă. Harap-Alb. Și aici picam pe gânduri. Câți tineri, oare, nu au pățit și nu pățesc la fel? Câți dintre noi nu au ajuns la un moment dat în viață să fie ”sluga” unui ”spân”? Câți tineri nu pornesc la drum, în viață, cu inima plină de încredere, cu entuziasm, naivi, crezând că toată lumea e de bună credință și toți au intenții bune, ca într-o clipită să se trezească îngenunchiați?

Harap Alb a fost totuși un caz fericit, pentru că ”a căzut” din cauza naivității, nu din cauza neascultării sau al aroganței. El și-a amintit clar sfatul tatălui său, acela de a se feri de omul spân, dar întâlnindu-l pe spân pentru a treia oara, a crezut ca se afla în țara spânilor. Ca și cum dacă toți cei din jurul tău fac un lucru despre care ști că nu e bun, începi să faci și tu, pentru că anormalul devine normal când e generalizat. Deci Harap-Alb era bun dar era prostuț. Mai rău e de cei care cad din cauza mândriei, orgoliului, răutății...  Pentru că sunt și din cei care pleacă în viață cu nasul pe sus, aroganți, disprețuind pe toată lumea, și până nu dau cu capul de un prag, nu-și văd lungul nasului.

Avantajul lui Harap-Alb a fost că și-a făcut prieteni buni, fel de fel, unii chiar cu puteri supranaturale, care l-au ajutat la greu. E important să ai prieteni, dar nu de orice fel. Să fie prieteni care să te tragă la lumină și care să te ajute să scapi de rău, iar dacă au și puteri supranaturale e și mai bine, înseamnă că Cineva acolo Sus te iubește.

Și tatăl lui Harap-Alb a fost un fericit, pentru că nu a trăit în vremea telefoniei mobile, a internetului și a vitezei, așa că n-a aflat nimic. Cum i s-ar fi rupt lui sufletul să-și vadă flăcăul ajuns slugă! Așa că i-a scăpat toată faza urâtă, și a ajuns doar la sfârșitul fericit, la nuntă.

Mi-a fost greu să învăț ”Povestea lui Harap-Alb”.

Apoi Iona.

Cu Iona a fost și mai greu.

"Începe să fie târziu în mine."- Cum să mai înveți când citești propoziția asta care descrie așa de bine ce simți? Și mă întrebam: "Ce fac eu, oare, de m-am pus așa pe învățat? E o încercare disperată de a mai face ceva înainte de a fi prea târziu? Că târziu e deja." Și alte gânduri pe capul meu, și iarăși pauză de la învățat.

Sau:

 “Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea." M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului." 

Cum ar putea o frază ca asta să nu-ți aducă mii și milioane de gânduri în capul tău de pescăruș mai laș?

Din cauza citatelor de mai sus și a multor altora, am învățat anevoios ”Iona” de Marin Sorescu, și cu pauze lungi-lungi de gândire.

Moromete chiar m-a făcut să plâng. Mi-aș fi dorit ca fiii lui să accepte mâna întinsă, să dea totul uitării, să se întoarcă acasă și să trăiască ca o familie mare, unită și fericită. Mi-aș fi dorit să îi acorde o a doua șansă lui Moromete. Nu-mi place când familiile se divid, se destramă, se împrăștie și dispar. Urăsc asta.

La română am luat 9. Zic că e bine. Puteam să iau 10. Cred că am greșit la eseul argumentativ, dar asta n-o s-o știu sigur niciodată și nici nu mă interesează. ;)

Vă pup!

Ela

P.S. Prea multă tristețe în operele sudiate, prea multe sinucideri, prea multe sfârșituri tragice. Tot ce sper e că tinerii care se pregătesc pentru bac nu se vor inspira din ele în viața de zi cu zi. Totuși, ar trebui să-l aibă în vedere pe Harap-Alb și să se ferească de omul spân și omul roș.

Ce-am invatat azi la scoala...

... și-am rămas mută. Poate voi știați, însă eu doar azi am aflat.
Este vorba despre banala sare de bucătărie care, până la urmă, pare-se că nu e chiar atât de banală...
Știți că sarea de bucătărie pe lângă bine-cunoscutul iod conține și antiaglomerant. La fel ca mulți oameni, credeam și eu că are și antiaglomerantul ăsta un rol anume, o utilitate, de-asta se află în sare, dar ce nu știam și am aflat astăzi este că la peste 100 grade Celsius antiaglomerantul se transformă în cianură de potasiu care e, după cum bine știm, o otravă. Din acest motiv este indicat ca sarea sa fie adaugata in mancare doar la sfarsit. Dar stau si ma intreb: ce faci cu painea, care trebuie coapta? ce faci cu atatea si atatea feluri de mancare la care nu ai cum sa adaugi sare doar la sfarsit?
Discutia a pornit initial, foarte interesant, de la produsele bio. Sunt, de exemplu, mezelurile cumparate de la țărani, făcute de țărani, bio? Fără E-uri? Răspuns: nu. Și nu pentru că trișează ei, ci pentru că pur și simplu sarea pe care o folosesc ei, ca noi toți de altfel, conține iod și antiaglomerant, care e un E. Un E mare de tot.
Ajunsă acasă am gugălit puțin și am găsit articolul acesta, cu un titlu cât se poate de sugestiv:
 "Sarea iodata – antiaglomerant pentru reducerea aglomeratiei pe planeta!"
"Cat de ironic, antiaglomerantul E536 (ferocianura de potasiu) din sarea pe care o consumam nu este pentru, asa cum imi imaginam eu cel putin, impiedicarea sarii sa se faca bulgari ci pentru decongestionarea traficului in Bucuresti si de fapt in toate locurile pe planeta prin reducerea populatiei. Pare aberant? ESTE, si este obligatoriu prin lege!"
Trist, nu? :(

Set "Mama si Copilul"

Iarăși am lipsit puțin de aici deși, dacă mă uit bine, au trecut doar 5 zile de la ultima postare. De ce mi se pare mie că a trecut mai mult? Simplu, pentru că s-au întâmplat foarte multe în aceste 5 zile. Când zici că se liniștesc lucrurile, și intră pe un curs liniar - da,da! mi-e dor de puțină monotonie, n-am crezut că o să zic vreodată asta - atunci se întâmplă din nou ceva neașteptat și nu neapărat plăcut.
Totuși, să nu credeți că nu am găsit timp să și lucrez.
Inspirate de un set pe care l-am făcut anul trecut, au apărut alte două seturi, unul pentru mămică și altul asortat, pentru fetița mămicii. :)
Acesta e cel de anul trecut.

Acestea sunt cele noi.

Sper să vă placă!
În seara asta am terminat altul, dar nu am mai apucat să-l pozez.
Cred că mâine. Și-apoi cât de curând ne întâlnim la o poveste mai lungă, una despre Harap-Alb și alte de-astea. :)
Vă pup!
Ella.

Ce bine e să fii din Pitești!

Știți, de fapt altă postare era la rând, dar nu m-am putut abține să o scriu pe aceasta mai întâi, pentru că e despre prietenii mei.
Mi-a părut rău când au plecat din țară pentru că ne înțelegeam tare bine, dar iată-i întorși câțiva ani mai târziu, cu idei, entuziasm și dorința de a face lucruri deosebite. Îmi doresc mult de tot să reușească, pentru că merită.
Așadar, vă invit să le vizitați cofetăria dacă sunteți din Pitești sau din împrejurimi, sau dacă doriți să mâncați prăjituri deosebite, făcute din ingrediente naturale (ouă, unt, făină, etc.) nu din înlocuitori. Foile prăjiturilor, blaturile torturilor, totul este făcut și copt în laboratorul propriu. Cremele sunt făcute de la A la Z în laboratorul lor. Știați că majoritatea cofetăriilor nu fac altceva decât să cumpere foi gata făcute, blaturi gata făcute, creme la găleată, și să le asambleze/monteze/decoreze? Ei bine la Chloé e cu totul altfel!
Prăjiturile lor au aromă, au gust și arată minunat. Sunt făcute cu pasiune și dragoste. Cu fiecare prăjitură primiți o bucățică din sufletul lor frumos, plin de speranță, și un gram din energia lor pozitivă.

Era să uit să vă spun despre servire. Servirea e foarte importantă, nu-i așa? Ei bine, ca să vedeți de ce fel de servire veți aveți parte la Chloé, trebuie să mergeți să vedeți. Doar un lucru vă pot spune: veți fi plăcut, plăcut, plăcut surprinși!
Cadrul? Cadrul e îmbietor. Puteți merge să beți o cafea bună de tot, cu prietenele, într-o atmosferă relaxantă și primitoare.

La deschidere. :)

”Venus”- ciocolata alba si zmeura

 Pentru detalii si comenzi îi puteți contacta la numărul de telefon: 0721303068.
Îi găsiți și pe Facebook: AiCi.
Curând o să dau și eu o fugă la Pitești. Îmi aștept jumătatea, și-apoi mergem.
Vă pup cu drag,
Ella

Croșetat și tricotat- Set căciulă și fular

Am lucrat două seturi pentru două surioare.
Culorile, în realitate, sunt mult, mult mai frumoase. Sunt anumite culori cu care am probleme când vine vorba să le pozez, cum ar fi mov și anumite nuanțe de verde. Cu aparatul vechi nu puteam poza culoarea roșie cum trebuie. Trecând peste asta, seturile au ieșit tare drăguț. Sunt moi, sunt pufoase, sunt groase și sunt asortate între ele. Surioara mică are setul verde cu flori și ciucuri mov iar surioara mare are setul mov cu ciucuri și floare verde.

Căciulițele sunt tricotate iar fulărelele sunt croșetate.

 

 

 Pa-papa-ram-pam pom-pom!

Amu, că-s... școlăriță :)) nu mai pot face una-două comenzile, am nevoie de mai mult timp, ceea ce e un pic aiurea, pentru că eram obișnuită "să le promit" repede. Mă gândeam, oare pot tricota/croșeta pe maxi-taxi? Nu cred. În primul rând pentru că e foarte mare înghesuială dimineața și nu știu dacă prind loc. În plus, a venit toamna și dimineața nu e prea multă lumină. Oare la volan pot tricota/croșeta? :)) Să încerc? :))

Mâine e duminică. Mergem la Biserică. 

Vă pup cu drag,

Ela.

Și până la urmă, viața e frumoasă...

Am tot felul de perioade. Anul trecut, pe vremea asta, am avut o perioadă pe care aș putea s-o numesc "perioada ghimbir" pentru că am băut mult, mult ceai cu și de ghimbir. Am avut o pasiune pentru ghimbir. Mă făcea să mă simt bine, îmi încălzea stomacul și, habar n-am de ce, mă simt bine când simt cald în stomac. După, a urmat "perioada Clementina". Într-o seară am desfăcut o clementină pe stradă, că n-am mai avut răbdare până acasă, și întreaga mea copilărie a dat năvală peste mine, cu mirosul ei de citrice, de Crăciun fericit și de bunici ca doi îngeri. Uite de-asta o perioadă am mâncat multe clementine, în speranța că mirosul lor o să aducă copilăria înapoi, sau măcar pe bunicii mei. Mi-era tare dor de bunica mea care cu scurt timp în urmă plecase. Anul ăsta, sau mai exact acum, sunt în perioada "cacao cu lapte". De mult, de muuult n-am mai băut cacao cu lapte, nu știu de ce. Cred că pur și simplu am uitat de ea. Într-o seară, nu de mult, când aveam chef de ceva dulce dar n-aveam nimic în casă, mi-am amintit de cacaua cu lapte. Culoarea ei și mirosul, gustul, îmi aduc aminte de diminețile din vremea școlii. Dimineața, când ne trezeam, ibricul cu lapte cu cacao era deja pe aragaz, și omleta cu brânză în tigaie, totul pregătit. Cineva avea grijă să fie toate gata pe când ne trezim...
Ziua de azi mi-am petrecut-o cu mama și fiica mea. Cu mama fizic iar cu fiica mea la telefon. Toate trei.
I-am pregătit micuței "pachețel". Ditamai sacoșa. Am vrut s-o răsfățăm, pentru că ne e dor de ea. I-am făcut bunătăți, am strecurat tot felul de surprize, bunica i-a făcut fetei găluște cu prune și salam de biscuiți, a donat din porția proaspătă de zacuscă, și sirop, și dulceață. Am mers, amândouă cu mama, mândre de sacoșa noastră burdușită cu de toate, la autogară, 20km mai hacana, ca să o expediem. Am povestit pe drum, am văzut o nuntă supradimensionată de rromi cu bani mulți, am ascultat muzică la radio. Am stat la povești și în autogară, unde am așteptat aproape o oră. În timpul ăla ne-a sunat și D. apoi Ale din nou și, culmea!, deși ne despart sute și mii de kilometrii, cumva, azi, am fost împreună, foarte aproape unii de alții.
Am dus-o apoi pe mama la cofetărie și mi-am amintit că parcă ieri mă ducea ea pe mine la cofetărie.
Pentru mine asta e fericirea: să poți să râzi din tot sufletul, să mergi la cofetărie și să îți tihnească, să te sune copilul și să-l auzi fericit, entuziasmat, mulțumit, să-ți spună cineva "nu mai pot de dorul tău", să ai familie, să ai pace. Dumnezeu e bun.
Rămăsese să vă povestesc despre "competențe" dar vedeți cum e? Cu cât trece timpul și te îndepărtezi de momentul respectiv, cu atât e mai greu să povestești. De-aia e bine să scrii "la cald". Oricum, n-am uitat ce emoții mari am avut. Am mers singură-singurică și, ca să-mi ușurez situația și să nu dârdâi de emoții 40 de minute pe maxi-taxi, am mers cu mașina, ca să mă stresez în legătură cu locul de parcare și alte de-astea, care să-mi țină mintea ocupată și să constituie un stres mai mic. :)) După ce am ajuns în curtea liceului "m-am lipit" și eu de niște copii, am intrat în vorbă. La un moment dat, doamna Directoare ne-a dat drumul în școală cu condiția să nu facem gălăgie, după care a adăugat că "nu în privința doamnei îmi fac probleme", doamna fiind eu. :)) Ne-am dus intr-o sala de clasă, pentru că mai aveam de așteptat cam o oră. Am început să povestim (eu și copiii), să ne cunoaștem, le-am povestit cum era Liceul pe vremea mea, ei mi-au povestim cum e pe vremea lor. Am și râs. Ce-am mai râs! Când apărea câte un elev nou, ceilalți îl informau: "doamna e din comisie". Mă salutau respectuoși. La un moment dat mi-a scăpat un "vaaai, ce emoții am!!!", la care unul dintre elevii care nu știau ce-i de fapt cu mine acolo, exclamă "dacă dvs aveți emoții, noi ce să mai zicem?!", la care am pufnit toți în râs: "Doamna dă bacul ca și noi, nu e din comisie". A fost amuzant. Pe perioada "bacului" ne-am împrietenit, și tare bine mă simțeam când mă striga dimineața gașca mea de noi prieteni "Săru'mâna! Ce faceți, doamna? Ați învățat?". La germană n-am prea știut, dar i-am surprins la informatică. Nu știam exact la ce să mă aștept, mi-era frică de sprâncene ridicate critic din partea profesorilor. Am pățit doar o fază mai nasoală, cu o profesoară care a ținut dinadins să mă aducă în centru atenției, când eu încercam să mă fac mică, dar până la urmă nu m-am făcut de râs, din moment ce am avut media cea mai mare din liceu... :)) Restul au fost mai mult decât drăguțe. Una dintre ele m-a pus să-i promit că voi merge la facultate după ce iau bacul, dar i-am spus foarte hotărâtă că nu pot să-i promit, pentru că n-am de gând să fac asta. Acum trebuie s-o caut să-i spun că m-am răzgândit.
M-a impresionat discuția dintre două fete, pe care am auzit-o fără să vreau:
"-Ai emoții?
-Da...
-Mie nu-mi pasă. Dar tu de ce ai emoții? Te ceartă dacă nu-l iei?
-I-am promis bunicului meu că-l iau și nu vreau să-l supăr.
-De ce? Îți dă bani?
-Nu. Mama e plecată la muncă iar eu locuiesc singură. Peste zi merg la bunicii mei să mănânc, și bunicul m-a rugat să învăț, să-l iau. Nu vreau să-l supăr.
-Vezi? Măcar tu ai pentru cine să-l iei, îi pasă cuiva. Eu n-am pentru cine să-l iau."
Aveam plânsul în gât. Mă vedeam pe mine cu mulți ani în urmă, pierdută-n spațiu. Îmi venea să mă duc să-i spun că mie îmi pasă, dar mă gândeam că o să creadă că-s nebună. Oricum, până la urmă am avut o mică discuție ca-ntre fete. A doua zi când m-a văzut mi-a zâmbit larg și m-a salutat "Saluuut!". Nu știu ce a făcut, dacă l-a luat sau nu, dar cred că o să fie bine.
Data viitoare o să vă povestesc despre cum m-a făcut pe mine Harap-Alb să plâng... :))

Azi e Duminică. Duminica ar fi bine să mergem la Biserică, sau măcar să ne gândim la Dumnezeu mai mult decât în celelalte zile.
"Apropiati-vă de Dumnezeu, si El Se va apropia de voi."
(Iacov 4:8)

Vă pup cu drag!
Ela

P.S.

Bluză Croșetată "Granny Square"

Nu știu dacă vă amintiți de  vesta pe care am vrut să mi-o croșetez, dar m-am răzgândit când mi-am dat seama că nu mă avantajează modelul. Postarea aceea e aici.
Deci, pe scurt, pătratele croșetate inițial pentru vestă le-am folosit pentru a-mi face o bluză.

 

Modelul e super-super simplu. Croșetați 2 pătrate mari, le coaseți la umeri și în părțile laterale. În partea de jos, la tiv cum ar veni, am mai făcut câteva rânduri de piciorușe duble, ca să o mai lungesc puțin. Mânecile le-am croșetat de sus în jos, am scos direct din bluză ochiuri, am lucrat mânecile circular cu piciorușe triple. Pe lungimea mânecilor am scăzut câteva piciorușe ca să le dau forma ușor conică. That's all! Simplu, nu? 

Fața și spatele sunt identice, deci trebuie musai să faceți un semn, ceva, ca să știți cum să o purtați de fiecare dată.

 

Curând o să redeschid și magazinelul. De fapt el e deschis dar e cam gol. :) 

Vă pup cu drag,

Ela.

Începutul

Toate au un început, și îmi aduc aminte clar când a început să-mi încolțească mie ideea asta în cap. A fost într-una din serile de anul trecut, când îmi plângeam de milă, dacă vă mai amintiți, cum stau eu singură cu perușii mei și "ard" curentul. Despre seara asta e vorba. :))
D. era plecat pe meleaguri străine, și întotdeauna când e el plecat îmi vin tot felul de idei. E adevărat că e greu să fii singur, dar am observat că, pe de o parte, îmi prinde bine. Am timp să fiu doar eu cu mine, fără nicio altă influență, să mă observ și să mă redescopăr. Vaaai, nici acum n-am reușit să vă povestesc aventura mea prin gările Germaniei, de acum 2 ani! Deși a fost o călărorie cu trenuri, a fost, de fapt, un pic de călătorie pe calea cunoașterii. Autocunoașterii. Știu că sună pompos dar asta a fost.
Când sunt singură sunt mai curajoasă și mai îndrăzneață. Mai curajoasă pentru că știu că nu am pe cine mă baza, așa că trebuie să mă pot baza pe mine.
Deci, mi-a încolțit nebunatica idee cu "bacul" dat cu un sfert de secol întârziere, dar sincer, așteptam și un semn de Sus, o confirmare, un sprijin, și undeva, în adâncul sufletului, simțeam că le am. Vă rog să mă credeți, parcă peste tot mă loveam de cuvântul ăsta, "bac": la radio (deși nu era sezonul), la TV, apoi, într-o duminică la Biserică, în timpul predicii, nici nu știu cum s-a ajuns să fie vorba despre examene, și despre cum nu trebuie să ne facem griji de capacitatea noastră de memorare, de exemplu, pentru că dacă Dumnezeu vrea să ne ajute să reușim, o să reușim, trebuie doar să avem încredere. Am rămas mută, pentru că unul dintre principalele mele motive de îngrijorare era puterea mea de concentrare foarte scăzută la vremea aceea.
Era ca și cum "cineva" îmi transmitea: "mergi înainte că o să fie bine".
I-am comunicat lui D. ideea mea, cu emoții, trebuie să recunosc, și am hotărât să rămână totul doar între noi doi deocamdată, pentru că nu eram suficient de sigură pe mine încât să fac față descurajărilor venite de la cei din jur.
Îi scrisesem deja Învățătoarei mele, așa cum am povestit în postarea trecută, și așteptam răspunsul. Mi-am zis: dacă nu-mi răspunde, o las baltă. Mi-a răspuns și a fost un răspuns mai frumos și mai plin de încurajare decât speram. Deja se gândise la toate: "o prietenă de-a mea o să îți arate cum să înveți la română, domnul XYZ o să te ajute cu matematica". S-a îngrijit de tot.
Lui D. încă nu-i venea să creadă. "Chiar o faci?", a fost prima întrebare pe care mi-a pus-o după ce ne-am văzut prima oară, după luni de zile. El a fost unul dintre foarte puținii oameni care știa cât de complexată am fost tot timpul ăsta că nu am și io diplomă din'aia galbenă. :)) Mi-a cumpărat hărți și caiete, rigle și creioane, cărți și culegeri. Rar se întâmpla să se întoarcă de afară fără să aibă în buzunar un pix pentru mine. Mi-a cumpărat cel mai frumos și mai scump creion mecanic pe care l-a găsit în partea asta de țară. :)) Mă aștepta când ieșeam de la mate cu plăcintă caldă și banane, ciocolată, apă, căldură în mașină. A fost o experiență frumoasă, pe care am trăit-o împreună. D. a fost susținătorul meu, omul care mi-a forțat mâna atunci când am vrut să renunț, pentru că au fost și zile când am vrut să renunț, când mi se părea o prostie și o copilărie, când eram copleșită de alte griji iar ceea ce făceam eu mi se părea o tâmpenie fără rost.
Deci, dacă te bate capul să te avânți spre ceva ce ți se pare greu de realizat, greu de trecut, un fel de Everest, poți s-o faci. Dacă eu am putut, oricine poate. E adevărat, e mult mai ușor dacă ai un sprijin, pe cineva care să te susțină, și dacă nu ai pe nimeni, mă ofer voluntar (nu glumesc!). E la fel de adevărat că trebuie să ai încredere în tine și neapărat în Dumnezeu. Și - musai!- trebuie să fii perseverent: chiar dacă tocmai ai aruncat caietul cu eseuri cât colo, de i-a zburat coperta, te duci fain-frumos și-l aduni de pe jos, și o iei de la capăt.
Data viitoare o să vă scriu despre "competențe", despre emoțiile pe care le-am avut având în vedere că am trecut prin toată perioada examenelor singură (D. a fost din nou plecat) și-o să vă povestesc despre prietenii pe care mi i-am făcut.
Vă pup cu drag,
Ela