A trecut un an

     Mâine, la noapte mai precis, se împlinește un an de când s-a dus bunica mea.
     Rareori îmi dau voie să mă gândesc la ea, la bunica mea, pentru că dacă o fac, mă năpădește un dor năpraznic. Mi-e dor de mânuțele ei, mi-e dor de fățuca ei frumoasă și senină, mi-e dor de ochii ei calzi și blânzi, de atingerea ei ușoară, ca un fulg de nea, de vocea ei blândă, de zâmbetul ei. Dacă mă gândesc la toate astea, e foarte greu, iar dacă nu mă gândesc, mi-e frică că o să uit, și nu vreau să uit. Parcă o aud: "Nu plânge, draga mamii. De ce plângi?".
     Odată cu ea s-a sfârșit copilăria mea. Ceasul a-nceput să ticăie. Când a plecat, parcă mi-a predat un fel de ștafetă, și-am început să simt cu adevărat că timpul trece. 
     Cândva, când o să pot și dacă o să fiu în stare, o să scriu mult despre ea. Am atât de multe amintiri frumoase cu ea, atât de multe de spus, am bilețele scrise de ea și o mulțime de poze. Încă mi-e greu să cred că nu mai e cu adevărat. Uneori pare absurd. Cum să nu mai fie?  

Ale si bunica. 

Două dintre ființele cele mai dragi sufletului meu.

     A fost un an foarte greu, foarte-foarte greu, cel mai greu. A fost atât de greu, încât au fost momente în care am crezut că niciodată n-o să mai fie bine. Au fost momente în care, dacă nu L-aș fi avut pe Dumnezeu în suflet, nu știu cum aș fi scos-o la capăt. Niciodată nu o să Îi pot mulțumi îndeajuns. A fost lângă mine în cele mai grele clipe din viața mea, când mi-a fost cel mai frică și când am fost mai disperată ca niciodată, El a fost lângă mine. Ne-a ocrotit și ne-a dat speranță. Nu-mi pot imagina viața asta fără Dumnezeu, și o spun cu toată sinceritatea, din tot sufletul. Eu nu pot fi peste tot, pe unde sunt împrăștiați cei dragi ai mei, dar Dumnezeu poate, și le poartă de grijă în locul meu, îi ocrotește, și asta îmi dă liniște.

E a doua toamnă fără ea.
Bucurați-vă unii de alții!
ella