"Vindecătorul rănit. Goethe punea o întrebare:" Acolo sus se înalță crucea, înfășurată în trandafiri. Cine a pus trandafirii pe cruce?"
În călătoriile mele prin țări străine am observat diferența frapantă dintre simbolurile diferitelor religii. În India, unde coexistă patru dintre cele mai mari religii, am făcut o plimbare scurtă prin marele oraș Bombay și am întâlnit lăcașuri de închinare ale tuturor celor patru religii.
Templele hinduse erau peste tot, am întâlnit chiar și temple portabile, pe roți, de genul tonetelor folosite de vânzătorii stradali fiecare având imagini sculptate și pictate în culori strălucitoare ale unora din miile de zei și zeițe ale pantenonului hindus. În contrast izbitor, în moscheea musulmană din centru orașului nu găseai nicio imagine; un minaret se înălța spre cer, spre singurul dumnezeu, Allah, care nu poate fi redus la dimensiunile unui chip sculptat. Privind clădirile hinduse, alături de cele musulmane, am priceput mai bine parcă de ce fiecare religie o găsește pe cealaltă atât de greu de înțeles.
Am vizitat în aceeași după-amiază un lăcaș budist. În comparație cu străzile aglomerate, gălăgioase de afară, acesta oferea o atmosferă de calm desăvârșit. Călugări în haine lungi de culoarea șofranului, îngenuncheau pentru rugăciune în încăperea întunecoasă și liniștită, cu miros pătrunzător de tămâie. O statuie aurită a lui Buda domina încăperea, zâmbetul lui ușor ironic exprimând convingerea budistă conform căreia cheia mulțumirii este dezvoltarea forței interioare, care te ajută să depășești orice suferințe în viață.
Apoi am întâlnit o biserică creștină, o biserică protestantă din acelea care nu acceptă nici un fel de reprezentări grafice. Semăna foarte mult cu moscheea musulmană, cu o singură excepție: în vârful turlei bisericii se găsea o cruce mare, ornamentală.
Văzând crucea într-o țară străină, cu o cultură total diferită de a mea, am privit-o cu alți ochi și m-a șocat caracterul ei bizar. Ce i-a determinat pe creștini să-și însușească acest semn al condamnării ca simbol al credinței? De ce nu facem tot ce ne stă în putere pentru a șterge amintirea nedreptății scandaloase? Am putea scoate în evidență Învierea, menționând crucea ca pe o nefericită notă de subsol a istoriei. De ce să facem din ea piesa centrală a credinței? "Păi, tocmai imaginea asta îi face pe unii să-și piardă credința!", a strigat unul din personajele lui Dostoievski după ce a văzut scena Răstingnirii redată de pictorul Holbein.
Isus ne-a lăsat porunca de a ne aminti moartea Sa când ne adunăm împreună la închinare. Nu a fost necesar să ne poruncească să ne amintim nici de Duminica Floriilor nici de Paște. "Să faceți asta spre pomenirea Mea". Este evident că a dorit să nu uităm ce s-a întâmplat pe Calvar. Creștinii n-au uitat. John Updike spunea despre cruce că "i-a ofensat pe grecii mândrii de zeii lor sprințari, chipeși și puternici, și pe evreii care așteptau de veacuri un Mesia cu înfățișare de împărat. Și cu toate astea, crucea reușește să ofere răspunsuri la realități mult mai adânci din inima omenească. Dumnezeu răstignit a format o punte între sentimentele pe care ni le creează această lume de o imprefecțiune și o indiferență crude și nevoia noastră umană de Dumnezeu, de a simți că El este prezent". În colțul acela de stradă din Bombay, în forfota aceea de trecători, bicicliști și animale, am înțeles de ce a ajuns crucea să aibă o semnificație atât de mare pentru creștini, de ce a ajuns să însemne atât de mult pentru mine. Crucea ne exprimă adevăruri profunde care, dacă n-ar exista ea, nu ar avea niciun sens. Crucea aduce speranța în clipa în care am pierdut orice speranță."
(Fragment din cartea "Isus pe care nu L-am cunoscut" de Philip Yancey)
Un alt fel de muzică creștină. Gospel music. :)
Duminică binecuvântată să avem!
ella
No comments :
Post a Comment