Nu stiu daca v-am mai spus, legat de bac, dar
cu Limba si Literatura Romana mi-a fost cel mai greu. La inceput m-au speriat rau
de tot "eul liric", "perspectiva narativa", "naratorul omniscient" si alte lucruri
despre care habar nu aveam. Totuși, nu-mi inchipuiam ca nu asta va fi problema, pe
astea le-am invatat destul de repede. Chiar si cu rolul virgulei m-am descurcat
până la urmă, deși sunt conștientă că nu există postare scrisă de mine care să nu aibă virgule în plus sau în minus. Problema a fost literatura, eseurile, și nu din cauza capacității mele de memorare
destul de scăzută în perioada aceea, pe care am rezolvat-o cu ginko și alte
bunătăți, ci din cauza conținutului lor.
Cred că dacă înveți operele cerute la bac la vârsta de 18-19 ani, nu le acorzi prea multă atenție, nu le
analizezi, pentru că ești preocupat să le înveți și atât. Să iei examenul cu
brio și să-ți vezi de viață. Sigur trebuie să fie așa. Lucrurile se schimbă
când le înveți la 40+. Chiar pui la suflet ce înveți. Cel puțin mie una așa mi
s-a întâmplat și de-asta mi-a fost cam greu.
La Harap-Alb, de exemplu, mă blocam când ajungeam la explicarea
semnificației titlului și a modului în
care tânărul a primit acest nume de Harap-Alb. ”Naiv, lipsit de experiență și excesiv de
credul, fiul craiului își schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în
acela de slugă a Spânului, ajungând
astfel în cea mai umilă ipostază umană”. A coborât în fântână fiul craiului și a ieșit sluga Spânului. A plecat de acasă fiu de împărat, și a devenit rob. Din puful de la castel, direct în mocirlă. Harap-Alb. Și aici picam pe
gânduri. Câți tineri, oare, nu au pățit și nu pățesc la fel? Câți dintre noi nu
au ajuns la un moment dat în viață să fie ”sluga” unui ”spân”? Câți tineri nu
pornesc la drum, în viață, cu inima plină de încredere, cu entuziasm, naivi, crezând
că toată lumea e de bună credință și toți au intenții bune, ca într-o clipită să se trezească îngenunchiați?
Harap Alb a fost totuși un caz fericit, pentru că ”a căzut” din cauza
naivității, nu din cauza neascultării sau al aroganței. El și-a amintit clar sfatul tatălui său, acela de a se feri de omul spân, dar întâlnindu-l pe spân pentru a treia oara, a crezut ca se afla în țara spânilor. Ca și cum dacă toți cei din jurul tău fac un lucru despre care ști că nu e bun, începi să faci și tu, pentru că anormalul devine normal când e generalizat. Deci Harap-Alb era bun dar era prostuț. Mai rău e de cei care cad din cauza mândriei, orgoliului, răutății... Pentru că sunt și din cei
care pleacă în viață cu nasul pe sus, aroganți, disprețuind pe toată lumea, și până nu dau cu capul de un
prag, nu-și văd lungul nasului.
Avantajul lui Harap-Alb a fost că și-a făcut prieteni buni, fel de fel,
unii chiar cu puteri supranaturale, care l-au ajutat la greu. E important să ai
prieteni, dar nu de orice fel. Să fie prieteni care să te tragă la lumină și
care să te ajute să scapi de rău, iar dacă au și puteri supranaturale e și
mai bine, înseamnă că Cineva acolo Sus te iubește.
Și tatăl lui Harap-Alb a fost un fericit, pentru că nu a trăit în vremea
telefoniei mobile, a internetului și a vitezei, așa că n-a aflat nimic. Cum i
s-ar fi rupt lui sufletul să-și vadă flăcăul ajuns slugă! Așa că i-a scăpat
toată faza urâtă, și a ajuns doar la sfârșitul fericit, la nuntă.
Mi-a fost greu să învăț ”Povestea lui Harap-Alb”.
Apoi Iona.
Cu Iona a fost și mai greu.
"Începe să fie târziu în mine."- Cum să mai înveți când citești propoziția asta care descrie așa de bine ce simți? Și mă
întrebam: "Ce fac eu, oare, de m-am pus așa pe învățat? E o încercare disperată
de a mai face ceva înainte de a fi prea târziu? Că târziu e deja." Și alte gânduri pe capul
meu, și iarăși pauză de la învățat.
Sau:
“Dacă aș avea mijloace, n-aș
face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție
grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii
mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i
oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în
când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: "N-a făcut nimic bun în viața lui
decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea." M-am gândit
bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu
capul în mâini în mijlocul sufletului."
Cum ar putea o frază ca asta să nu-ți aducă mii și milioane de gânduri în capul tău de pescăruș mai laș?
Din cauza citatelor de mai sus și a multor altora, am învățat anevoios ”Iona” de Marin Sorescu, și cu pauze lungi-lungi de gândire.
Moromete chiar m-a făcut să plâng. Mi-aș fi dorit ca fiii lui să accepte
mâna întinsă, să dea totul uitării, să se întoarcă acasă și să trăiască ca o
familie mare, unită și fericită. Mi-aș fi dorit să îi acorde o a doua șansă lui
Moromete. Nu-mi place când familiile se divid, se destramă, se împrăștie și
dispar. Urăsc asta.
La română am luat 9. Zic că e bine. Puteam să iau 10. Cred că am greșit la
eseul argumentativ, dar asta n-o s-o știu sigur niciodată și nici nu mă
interesează. ;)
Vă pup!
Ela
P.S. Prea multă tristețe în operele sudiate, prea multe sinucideri, prea
multe sfârșituri tragice. Tot ce sper e că tinerii care se pregătesc pentru bac
nu se vor inspira din ele în viața de zi cu zi. Totuși, ar trebui să-l aibă în
vedere pe Harap-Alb și să se ferească de omul spân și omul roș.