Bluză Croșetată "Granny Square"

Nu știu dacă vă amintiți de  vesta pe care am vrut să mi-o croșetez, dar m-am răzgândit când mi-am dat seama că nu mă avantajează modelul. Postarea aceea e aici.
Deci, pe scurt, pătratele croșetate inițial pentru vestă le-am folosit pentru a-mi face o bluză.

 

Modelul e super-super simplu. Croșetați 2 pătrate mari, le coaseți la umeri și în părțile laterale. În partea de jos, la tiv cum ar veni, am mai făcut câteva rânduri de piciorușe duble, ca să o mai lungesc puțin. Mânecile le-am croșetat de sus în jos, am scos direct din bluză ochiuri, am lucrat mânecile circular cu piciorușe triple. Pe lungimea mânecilor am scăzut câteva piciorușe ca să le dau forma ușor conică. That's all! Simplu, nu? 

Fața și spatele sunt identice, deci trebuie musai să faceți un semn, ceva, ca să știți cum să o purtați de fiecare dată.

 

Curând o să redeschid și magazinelul. De fapt el e deschis dar e cam gol. :) 

Vă pup cu drag,

Ela.

Începutul

Toate au un început, și îmi aduc aminte clar când a început să-mi încolțească mie ideea asta în cap. A fost într-una din serile de anul trecut, când îmi plângeam de milă, dacă vă mai amintiți, cum stau eu singură cu perușii mei și "ard" curentul. Despre seara asta e vorba. :))
D. era plecat pe meleaguri străine, și întotdeauna când e el plecat îmi vin tot felul de idei. E adevărat că e greu să fii singur, dar am observat că, pe de o parte, îmi prinde bine. Am timp să fiu doar eu cu mine, fără nicio altă influență, să mă observ și să mă redescopăr. Vaaai, nici acum n-am reușit să vă povestesc aventura mea prin gările Germaniei, de acum 2 ani! Deși a fost o călărorie cu trenuri, a fost, de fapt, un pic de călătorie pe calea cunoașterii. Autocunoașterii. Știu că sună pompos dar asta a fost.
Când sunt singură sunt mai curajoasă și mai îndrăzneață. Mai curajoasă pentru că știu că nu am pe cine mă baza, așa că trebuie să mă pot baza pe mine.
Deci, mi-a încolțit nebunatica idee cu "bacul" dat cu un sfert de secol întârziere, dar sincer, așteptam și un semn de Sus, o confirmare, un sprijin, și undeva, în adâncul sufletului, simțeam că le am. Vă rog să mă credeți, parcă peste tot mă loveam de cuvântul ăsta, "bac": la radio (deși nu era sezonul), la TV, apoi, într-o duminică la Biserică, în timpul predicii, nici nu știu cum s-a ajuns să fie vorba despre examene, și despre cum nu trebuie să ne facem griji de capacitatea noastră de memorare, de exemplu, pentru că dacă Dumnezeu vrea să ne ajute să reușim, o să reușim, trebuie doar să avem încredere. Am rămas mută, pentru că unul dintre principalele mele motive de îngrijorare era puterea mea de concentrare foarte scăzută la vremea aceea.
Era ca și cum "cineva" îmi transmitea: "mergi înainte că o să fie bine".
I-am comunicat lui D. ideea mea, cu emoții, trebuie să recunosc, și am hotărât să rămână totul doar între noi doi deocamdată, pentru că nu eram suficient de sigură pe mine încât să fac față descurajărilor venite de la cei din jur.
Îi scrisesem deja Învățătoarei mele, așa cum am povestit în postarea trecută, și așteptam răspunsul. Mi-am zis: dacă nu-mi răspunde, o las baltă. Mi-a răspuns și a fost un răspuns mai frumos și mai plin de încurajare decât speram. Deja se gândise la toate: "o prietenă de-a mea o să îți arate cum să înveți la română, domnul XYZ o să te ajute cu matematica". S-a îngrijit de tot.
Lui D. încă nu-i venea să creadă. "Chiar o faci?", a fost prima întrebare pe care mi-a pus-o după ce ne-am văzut prima oară, după luni de zile. El a fost unul dintre foarte puținii oameni care știa cât de complexată am fost tot timpul ăsta că nu am și io diplomă din'aia galbenă. :)) Mi-a cumpărat hărți și caiete, rigle și creioane, cărți și culegeri. Rar se întâmpla să se întoarcă de afară fără să aibă în buzunar un pix pentru mine. Mi-a cumpărat cel mai frumos și mai scump creion mecanic pe care l-a găsit în partea asta de țară. :)) Mă aștepta când ieșeam de la mate cu plăcintă caldă și banane, ciocolată, apă, căldură în mașină. A fost o experiență frumoasă, pe care am trăit-o împreună. D. a fost susținătorul meu, omul care mi-a forțat mâna atunci când am vrut să renunț, pentru că au fost și zile când am vrut să renunț, când mi se părea o prostie și o copilărie, când eram copleșită de alte griji iar ceea ce făceam eu mi se părea o tâmpenie fără rost.
Deci, dacă te bate capul să te avânți spre ceva ce ți se pare greu de realizat, greu de trecut, un fel de Everest, poți s-o faci. Dacă eu am putut, oricine poate. E adevărat, e mult mai ușor dacă ai un sprijin, pe cineva care să te susțină, și dacă nu ai pe nimeni, mă ofer voluntar (nu glumesc!). E la fel de adevărat că trebuie să ai încredere în tine și neapărat în Dumnezeu. Și - musai!- trebuie să fii perseverent: chiar dacă tocmai ai aruncat caietul cu eseuri cât colo, de i-a zburat coperta, te duci fain-frumos și-l aduni de pe jos, și o iei de la capăt.
Data viitoare o să vă scriu despre "competențe", despre emoțiile pe care le-am avut având în vedere că am trecut prin toată perioada examenelor singură (D. a fost din nou plecat) și-o să vă povestesc despre prietenii pe care mi i-am făcut.
Vă pup cu drag,
Ela

De azi sunt studentă cu acte-n regulă

Viața e scurtă și trebuie să facem de toate. De toate bune, de preferat. Studentă n-am mai fost niciodată. Am fost și sunt mamă și soție, am fost elevă, ospătăriță cu mult, mult timp în urmă, apoi confecționer [am căptușit geci pentru Armani. Eee? :))], am fost vânzătoare, am fost fotograf - cel mai mișto lucru pe care l-am făcut în viața mea și locul meu preferat de muncă. Pozam în studio dar și la școli și grădinițe. Am pozat, probabil, mii de copii, le-am prelucrat albumele de sfârșit de liceu, de sfârșit de gimnaziu, le-am "scos" coșurile, fetelor le-am făcut tenul "silk and smooth", am făcut felicitări pentru grădinari și cei din clasele mici, pentru 8 martie, Paște și Crăciun. Cel mai și cel mai mult îmi plăcea să pozez la grădiniță. Mă umpleam acolo de toată fericirea din lume. Ștergeam năsucuri, aranjam bretonele, ridicam izmene, pupam năsucuri, făceam poze și eram fericită. A trebuit să renunț pentru că am devenit alergică la soluțiile din laborator și am făcut astm, o luasem razna cu munca, exageram, și am simțit că dacă nu mă opresc, mor. A fost o decizie grea, dar așa am simțit atunci. Dacă regret? Uneori. Reușisem să economisesc câte ceva și așa mi-am cumpărat mașina de tricotat. Am zis că o să iasă ceva, dar nu a fost așa. Încă mai sper, dar nu mai sunt naivă.
Treaba cu studenția nu a fost "premeditată". Cu o lună în urmă nici prin cap nu-mi trecea. Cu o lună în urmă nici diplomă de bac nu aveam. Da, așa e, nu aveam! Când am terminat liceul, din motive foarte întemeiate, am zis că-l amân un an, și uite așa au trecut, nici mai mult nici mai puțin de 25 de ani! :)) L-am amânat, apoi m-am căsătorit, apoi a apărut copilu', apoi am avut nevoie de una și de alta și a trebuit să muncim, și cine a mai avut timp de învățat? E-adevărat că-n fiecare an când se anunța la TV că începe "bacul" aveam o strângere de inimă. Ce m-a apucat tocmai acum? M-a apucat pentru că viața mea a luat-o așa de tare razna, și am avut așa o perioadă grea și nebună încât trebuia neapărat să schimb ceva, să fac ceva la fel de nebunesc și greu ca tot ce mă înconjura. M-am rugat mult timp lui Dumnezeu să mă ajute să fac ceva cu viața asta, să îi dau un sens, să fac ceva, să-mi dea un semn, să-mi indice o direcție, și "mi-a venit" ideea asta. I-am scris dragei mele învățătoare, între timp devenită profesoară, o figură importantă a copilăriei mele, și am întrebat-o ce să fac, am șanse? Mi-a răspuns că problema mea e că nu am încredere în mine, dar e convinsă că îl iau. Detalii despre cum a decurs totul, despre cum a fost să învăț după atâta timp, despre oamenii care m-au ajutat, o să dau în alte postări, poate cuiva o să-i fie de folos, poate cineva are nevoie de încurajare, poate cineva vrea să facă treaba asta și crede că e imposibil. Imposibilul nu există, mai ales dacă îl ai pe Dumnezeu de partea ta.
La facultate am intrat cu 9.18. Cred că o să iau bursă. :)) Azi am fost să îmi confirm locul.
D. m-a pus să-i promit că îmi cumpăr ceva bun după ce termin, ca să mă răsplătesc. Păi mă las eu rugată?

Feliile de tort s-au evaporat în timp ce scriam postarea. Mai am Ișlerul.
"Lumânăricile" cu baterii le-am cumpărat pentru că sunt fan lumânărici, dar Ghiocel, perușul meu, face alergie de la lumânări. Pare a fi astmatic, ca mine, dar cu lumânările astea o să fim fericiți amândoi. Cartea mi-am cumpărat-o pentru că am chef să citesc ceva bun după tooooaaate eseurile alea la Limba Română pe care a trebuit să le învăț și care mi-au scos peri albi!
Ale e happy, D. e happy, dar din păcate amândoi sunt departe de mine, și nu prea am avut cu cine sărbători, dar sărbătorim noi când ne-om întâlni.
Na, acum că v-am povestit-o și pe asta, o să fiu din nou întrebată de cârcotași de ce trebuie să pun pe net tot ce fac. De-aia! Poate cuiva îi e de folos.

Vă pup!
ella

Despre Îngrijorări

Îngrijorările

• ²² Isus a zis apoi ucenicilor săi: „De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca.
• ²³ Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul, mai mult decât îmbrăcămintea.
• ²⁴ Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar, şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările!
• ²⁵ Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui?
• ²⁶ Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte?
• ²⁷ Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes, totuşi vă spun că nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei.
• ²⁸ Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astăzi este pe câmp, iar mâine va fi aruncată în cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor?
• ²⁹ Să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi nu vă frământaţi mintea.
• ³⁰ Căci toate aceste lucruri neamurile lumii le caută. Tatăl vostru ştie că aveţi trebuinţă de ele.
• ³¹ Căutaţi* mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.
• ³² Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.
• ³³ Vindeţi* ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia.
• ³⁴ Căci unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.  

(Luca 12:22-34)

Duminică binecuvântată!

Ela

 

Luna

Luna-i lună, și toți avem o slăbiciune față de ea și o admirăm. Am văzut-o mare, mică, semilună, galbenă, albă, roșie, dar așa, la ora 7 dimineața, n-am mai văzut-o niciodată în viața mea.

Azi dimineață, la ora 7 când m-am trezit, m-am uitat pe fereastră și nu-mi venea să-mi cred ochilor.

 

Era imensă și strălucitoare. Dacă n-ar fi fost direcția opusă, ai fi putut crede că-i soarele.

 

 

Mă repet, am mai văzut luna cât roata carului de mare, frumoasă și strălucitoare, dar nu la ora asta.

Nu m-ar deranja să o văd așa în fiecare dimineață. :)

Cum ar fi mâine dimineață să mă trezesc și să o văd verde? Sau violet. De-acum o să pândesc luna.

Știți ce-i amuzant? Chiar alaltăieri am văzut un film în care se pomenea despre o lună ca asta, imensă, ca două zile mai târziu să o văd și eu. Îmi plac întâmplările de genul ăsta.

 

 

Weekend frumos, vesel și cu multă pace vă doresc!
ela

Vestă Croșetată

     În ultimele luni am fost ocupată cu altceva și nu am avut timp de croșetat, dar am început, totuși, să lucrez  ceva, de dorul lucrului de mână și pentru reaxare.
M-am oprit asupra acestei veste.

 

Poza am luat-o de pe Pinterest dar am găsit și modelul de vânzare aici, deși,

 dacă te pricepi cât de cât nu cred că ai nevoie de niciun model.

Mi-am zis ca e ușor de făcut, fără un pattern care să solicite prea mult atenția, și e lunguță, ceea ce îmi convine de minune.

 

    Nu am folosit aceleași culori pentru că n-am avut, dar am folosit culori de toamnă, preferatele mele.  Alături de cele de primăvară, vară și iarnă. :)

Deviind (ca de obicei) de la subiect, uite așa îmi petrec eu uneori serile, pe canapea, picior peste picior, croșetând, cu telecomanda lângă mine, la televizor. Ceea ce e rău, rău, rău! Dar măcar sunt selectivă. 

Îmi plac emisiunile de pe TLC, acelea cu vânzări imobiliare, și mă minunez de cât de pretențioși sunt străinezii și de cât spațiu au nevoie, și de câte chiuvete (două pentru doi inși), totul e între "dated" și "updated", o nebunie. Dacă ar vedea mărimea apartamentele noastre, ar plânge! :))

Voi ce urmăriți la tv?

 

Revenind la vesta mea, am făcut ambele pătrate, unul pentru față unul pentru spate, și înainte să mă apuc să fac partea de sus, le-am însăilat între ele, de probă. Bine am făcut! Mi-am dat seama că modelul ăsta mă face grasă. Nu că aș fi eu slabă! Nu mă avantajează, pe scurt, așa că am decis să o transform în bluză. Arată mult mai frumy, doar că trebuie să fac 2 mâneci. Am făcut cam jumătate de mânecă și m-am apucat de altceva: o față de pernă super-drăguță. Fotografii, cu ambele, în viitor. Viitorul apropiat, sper. :)

Panorama mea.

 

 Se asortează cu bluza. În depărtare se vede Retezatul.

 Cam asta ar fi.

Vă pup,

ella

A trecut un an

     Mâine, la noapte mai precis, se împlinește un an de când s-a dus bunica mea.
     Rareori îmi dau voie să mă gândesc la ea, la bunica mea, pentru că dacă o fac, mă năpădește un dor năpraznic. Mi-e dor de mânuțele ei, mi-e dor de fățuca ei frumoasă și senină, mi-e dor de ochii ei calzi și blânzi, de atingerea ei ușoară, ca un fulg de nea, de vocea ei blândă, de zâmbetul ei. Dacă mă gândesc la toate astea, e foarte greu, iar dacă nu mă gândesc, mi-e frică că o să uit, și nu vreau să uit. Parcă o aud: "Nu plânge, draga mamii. De ce plângi?".
     Odată cu ea s-a sfârșit copilăria mea. Ceasul a-nceput să ticăie. Când a plecat, parcă mi-a predat un fel de ștafetă, și-am început să simt cu adevărat că timpul trece. 
     Cândva, când o să pot și dacă o să fiu în stare, o să scriu mult despre ea. Am atât de multe amintiri frumoase cu ea, atât de multe de spus, am bilețele scrise de ea și o mulțime de poze. Încă mi-e greu să cred că nu mai e cu adevărat. Uneori pare absurd. Cum să nu mai fie?  

Ale si bunica. 

Două dintre ființele cele mai dragi sufletului meu.

     A fost un an foarte greu, foarte-foarte greu, cel mai greu. A fost atât de greu, încât au fost momente în care am crezut că niciodată n-o să mai fie bine. Au fost momente în care, dacă nu L-aș fi avut pe Dumnezeu în suflet, nu știu cum aș fi scos-o la capăt. Niciodată nu o să Îi pot mulțumi îndeajuns. A fost lângă mine în cele mai grele clipe din viața mea, când mi-a fost cel mai frică și când am fost mai disperată ca niciodată, El a fost lângă mine. Ne-a ocrotit și ne-a dat speranță. Nu-mi pot imagina viața asta fără Dumnezeu, și o spun cu toată sinceritatea, din tot sufletul. Eu nu pot fi peste tot, pe unde sunt împrăștiați cei dragi ai mei, dar Dumnezeu poate, și le poartă de grijă în locul meu, îi ocrotește, și asta îmi dă liniște.

E a doua toamnă fără ea.
Bucurați-vă unii de alții!
ella

Pentru că e Duminică.

"Vindecătorul rănit. Goethe punea o întrebare:" Acolo sus se înalță crucea, înfășurată în trandafiri. Cine a pus trandafirii pe cruce?"
     În călătoriile mele prin țări străine am observat diferența frapantă dintre simbolurile diferitelor religii. În India, unde coexistă patru dintre cele mai mari religii, am făcut o plimbare scurtă prin marele oraș Bombay și am întâlnit lăcașuri de închinare ale tuturor celor patru religii.
Templele hinduse erau peste tot, am întâlnit chiar și temple portabile, pe roți, de genul tonetelor folosite de vânzătorii stradali fiecare având imagini sculptate și pictate în culori strălucitoare ale unora din miile de zei și zeițe ale pantenonului hindus. În contrast izbitor, în moscheea musulmană din centru orașului nu găseai nicio imagine; un minaret se înălța spre cer, spre singurul dumnezeu, Allah, care nu poate fi redus la dimensiunile unui chip sculptat. Privind clădirile hinduse, alături de cele musulmane, am priceput mai bine parcă de ce fiecare religie o găsește pe cealaltă atât de greu de înțeles.
     Am vizitat în aceeași după-amiază un lăcaș budist. În comparație cu străzile aglomerate, gălăgioase de afară, acesta oferea o atmosferă de calm desăvârșit. Călugări în haine lungi de culoarea șofranului, îngenuncheau pentru rugăciune în încăperea întunecoasă și liniștită, cu miros pătrunzător de tămâie. O statuie aurită a lui Buda domina încăperea, zâmbetul lui ușor ironic exprimând convingerea budistă conform căreia cheia mulțumirii este dezvoltarea forței interioare, care te ajută să depășești orice suferințe în viață.
     Apoi am întâlnit o biserică creștină, o biserică protestantă din acelea care nu acceptă nici un fel de reprezentări grafice. Semăna foarte mult cu moscheea musulmană, cu o singură excepție: în vârful turlei bisericii se găsea o cruce mare, ornamentală.
     Văzând crucea într-o țară străină, cu o cultură total diferită de a mea, am privit-o cu alți ochi și m-a șocat caracterul ei bizar. Ce i-a determinat pe creștini să-și însușească acest semn al condamnării ca simbol al credinței? De ce nu facem tot ce ne stă în putere pentru a șterge amintirea nedreptății scandaloase? Am putea scoate în evidență Învierea, menționând crucea ca pe o nefericită notă de subsol a istoriei. De ce să facem din ea piesa centrală a credinței? "Păi, tocmai imaginea asta îi face pe unii să-și piardă credința!", a strigat unul din personajele lui Dostoievski după ce a văzut scena Răstingnirii redată de pictorul Holbein.
     Isus ne-a lăsat porunca de a ne aminti moartea Sa când ne adunăm împreună la închinare. Nu a fost necesar să ne poruncească să ne amintim nici de Duminica Floriilor nici de Paște. "Să faceți asta spre pomenirea Mea". Este evident că a dorit să nu uităm ce s-a întâmplat pe Calvar. Creștinii n-au uitat. John Updike spunea despre cruce că "i-a ofensat pe grecii mândrii de zeii lor sprințari, chipeși și puternici, și pe evreii care așteptau de veacuri un Mesia cu înfățișare de împărat. Și cu toate astea, crucea reușește să ofere răspunsuri la realități mult mai adânci din inima omenească. Dumnezeu răstignit a format o punte între sentimentele pe care ni le creează această lume de o imprefecțiune și o indiferență crude și nevoia noastră umană de Dumnezeu, de a simți că El este prezent". În colțul acela de stradă din Bombay, în forfota aceea de trecători, bicicliști și animale, am înțeles de ce a ajuns crucea să aibă o semnificație atât de mare pentru creștini, de ce a ajuns să însemne atât de mult pentru mine. Crucea ne exprimă adevăruri profunde care, dacă  n-ar exista ea, nu ar avea niciun sens. Crucea aduce speranța în clipa în care am pierdut orice speranță."
(Fragment din cartea "Isus pe care nu L-am cunoscut" de Philip Yancey)

Un alt fel de muzică creștină. Gospel music. :)

Duminică binecuvântată să avem!
ella

Ghiveci

     Cel mai și cel mai greu mi se pare să găsesc titluri bune pentru postările mele. Titlul e important, trebuie să aibă legătură cu conținutul postării, deci să fie sugestiv, și trebuie musai să fie atrăgător. Cum vi se pare, deci, "Ghiveci"? :))
     În primul și în primul rând, țin în mod expres să-mi exprim bucuria și recunoștința pentru faptul că părul crește la loc. Uff, de-ar fi așa și cu dinții! Oricum, e bine că părul crește la loc, pentru că tocmai m-am tuns, iar coafezei i-a alunecat puțin cam adânc foarfeca în claia mea de păr... Las' că crește!-mă îmbărbătez eu singură.
     În al doilea rând, părul meu e în proporție de 95% alb, a fost tristul verdict. Bănuiam, dar speram, totuși, la un 75%, nu că ar mai conta. Ce e grav, e că sunt alergică la multe chestii și n-am voie vopsea. Adică am voie, nu mă bate nimeni, dar o fac pe pielea mea. De ani buni mă vopsesc doar cu "Henna", dar să vedeți caraghioslâc: am sinuzită, și de câte ori mă vopsesc mă doare crunt capul, pentru că trebuie să stau 3 ore în cap cu maglavaisul, care e ud. Nu m-am mai vopsit de vreo 2 luni, atâta trebuie să treacă după o vopsire cu "Henna" când vrei să revi la "chimicale", iar acum, că a trecut perioada, stau cu vopseaua chimică în dulăpior și n-am curaj să o folosesc. Nici rezultatul negativ al testului de alergie nu garantează că nu vei face alergie în timpul vopsirii. Coafeza a zis că mai bine să nu. A zis că nu de mult a plecat o clientă de la salon cu ambulanța... Concluzie: revin la Henna, dar schimb marca si o să îmi încălzesc capul, în cele trei ore cât trebuie să o țin în cap, cu uscătorul de păr, din când în când. Să sperăm că va funcționa. Sincer, am zis că mă las albă, asta este! Dar nu pot. E deprimant: Riduri? Check! Păr alb? Check! Pe bune? Nu-s așa babă!
     În al treilea rând, știți cum se desparte în silabe cuvântul "oaie"? O-a-ie! Oaie! 3 silabe! Stăteam complet relaxată pe o bancă, într-un parc, când trece o mămică cu copilul, care țopăia vesel pe lângă ea și despărțea cuvinte în silabe. Ăla micu, pentru că chiar era mic, când le nimerea, când nu, dar se distra, asta e sigur. Așa am aflat cum se desparte corect, în silabe, cuvântul "oaie". A fost o imagine așa de frumoasă! M-a făcut să-mi fie tare-tare dor de vremurile când mă plimbam și eu cu copilu' de mână.
     În  al patrulea rând... Îmi displac profund oamenii care judecă alți oameni, pe care nici măcar nu-i cunosc. Doar după aparențe. Măiculiță, de câte ori n-am făcut la fel, dar m-am lecuit cu ceva vreme în urmă. Sper.
Cunosc o femeie cu o viață extraordinară. Ca să vă zic doar pe scurt, când era micuță, foarte micuță, tatăl ei a aruncat-o în zăpadă pentru că nu a vrut-o. A "cules-o" bunica ei, care a crescut-o, si a crescut-o bine. Apoi a rămas văduvă, cu doi copii, când era foarte tânără, soțul murindu-i într-un accident violent și stupid. Și-a crescut singură copiii, și nu oricum, le-a oferit o educație bună. Nu s-a mai căsătorit niciodată. A muncit din greu. Și da, e o femeie dintr-o bucată, fără să afișeze o falsă-evlavie, falsă-smerenie, fără dulcegării și finețuri. Spune ce gândește și e bărbătoasă. Mă întreb, dacă nu era așa, cum ar fi răzbit în viață? Tot ce văd "prețioșii" din jur, e că nu se încadrează în șablonul femeii de 70+. E altfel. Altfel nu e bine... Pe bune?!!
     Ghiveciul meu avea mai multe ingrediente, dar le-am uitat. :(
Uite și o poză! În caz că vă plictisește postarea, vă uitați la poze(ă). :))

Frumoasă luna! Se vede și Luceafărul, dacă priviți atent, undeva mai aproape de linia orizontului, ca o scamă albă.

Vă pup cu drag!
ella

Cafeneaua mea preferată

      Din frecvența postărilor de aici, se vede că nu mai am Facebook. ☺ Încercam și acolo să îmi exprim, într-un fel sau altul, părerile și crezurile, în speranța că cineva, cândva, va citi ceva ce-i va fi de folos din ceea ce distribuiam eu. Postam aproape zilnic câte un verset, gândindu-mă că dacă eu găsesc deseori curaj, alinare, inspirație, speranță în ele, poate vor inspira și pe altcineva, dar am obosit. Who cares after all?  
Locul ăsta e puțin mai "dosit" și are prea puțină legătură cu oamenii din viața mea reală, așa că mă simt mai liberă să scriu, aici, tot ce-mi trece prin cap.
Gata cu divagațiile!
Am să vă arăt cafeneaua mea preferată, adică unul din locurile unde-mi place mult să-mi beau cafeaua. Din fericire, avem pe-aici, prin zona asta, multe astfel de locuri, unde se ajunge repede cu mașina direct în mijlocul naturii. Ce imagine urâtă: "o mașină în mijlocul naturii"! Rectific. Mașina rămâne undeva, trasă pe dreapta, la marginea drumului, iar noi mergem pe jos în mijlocul naturii.

Nu suntem tot timpul singuri când mergem să ne bem cafeaua în acest loc, n-avem chiar intimitate maximă, dar la o adică, câtă intimitate îți trebuie ca să bei o cafea?  :))
Da, așa cum spuneam, și altora le place locul. Unii vin aici să mănânce.
De exemplu ei:

Alteori ne bem cafeaua împreună cu ei, socializăm.

Iar dacă rămâne zahăr, doar n-o să-l cărăm înapoi acasă...

Ce, s-a terminat zahărul? Unde ai ascuns zahărul? E sub pătură?

Ieșirea asta "la cafea" a fost prin mai, dar și toamna e foarte frumos aici, iar iarna...un vis. 

Vă pup!

Ridurile noastre toate, se vor netezi vreodată? (a se cânta)

        Am observat eu, de câțiva ani încoace, că îmi dau târcoale ridurile, dar nu prea le-am băgat în seamă. Mă gândeam eu că la cei 20 de ani ai mei (pe un picior) ar trebui să încep să fiu mai atentă și să mai pun ceva pe fața asta, altceva în afară de lapte demachiant și câte o mască de două ori pe an, dar...
Mi-am cumpărat și cremă antirid, chiar vreo 2 cutiuțe în 3ani, dar nici pe alea nu le-am folosit cu regularitate. Toate astea până în ziua în care m-am speriat! Nu le-am văzut în oglindă, le-am zărit în ecranul de la laptop. Am zis că nu văd bine! Când m-am uitat într-o oglindă, de aproape, chiar am rămas mută... Mută, mută, mută.
N-am avut niciodată probleme cu îmbătrânirea. Dimpotrivă, niciodată nu mi-am arătat vârsta, și asta fără intenție sau fără a depune nici cel mai mic efort. E genetic. Acum stau și mă întreb: unde o fi gena aia (ca să nu-i zic geană) care mă făcea să arăt tânără? O fi murit?!
Stau acum și mă gândesc, dacă aș fi doldora de bani, aș fugi repede să scap de riduri, așa cum fac tantiile alea de la tv, pe care le-am judecat de atâtea ori? Hmm...
So, după ce am constatat că am probleme, am vrut să iau măsuri. Mi-am cumpărat o cremă antirid de la o firmă despre care aveam părere bună și am început să o folosesc cu sârguință. Nada! Nothing! Nichts! Nici umbră de îmbunătățire. Am tot căutat, am tot citit, și așa am ajuns să îmi cumpăr ingrediente și să îmi prepar singură produse cosmetice, ca să știu ce bag în ele și să știu ce pun pe față.
Folosesc doar ingrediente bio și chiar se vede o îmbunătățire. Totuși, am observat că atunci când mi-e rău de la fiere, pot să mă dau cu orice, că am pielea sub ochi nu ridată, ci pur și simplu creață! Hârtie creponată, nu alta!

Iată și mica mea colecție! :D

 

 În poza de mai jos sunt un demachiant și o cremă antiage.

Demachiantul e bifazic și conține apă de "Rozmarin" și ulei de "Luminița serii". Crema conține 10 ingrediente printre care: ulei de argan, ulei de camelia, extract de acmella, apă de lavandă, ulei de coacăze negre, ulei de ciste ladanifère și de morcov sălbatic.

Rețetele nu sunt creația mea, mă inspir de pe site-uri de specialitate. Nu au mirosul celor din comerț, atât de frumos, dar cui îi pasă?
Ieri mi-am făcut mască cu argilă, apă de trandafiri și câteva picături de ulei de "Luminita serii". Un vis, nu alta!
Cred că mi-am descoperit o nouă pasiune. N-am de gând să fac o obsesie legată de riduri, creme și-alte de-astea, dar recunosc, mă simt bine când fac ceva și pentru mine.
În altă ordine de idei... Treaba asta cu bătrânețea chiar e reală, nu? Chiar există, nu e basm. Chiar vine, tiptil-tiptil. Să trăim atunci! Să trăim cu tot sufletul și să ne bucurăm! Să încercăm, măcar.

Voi ce folosiți împotriva ridurilor? În special pentru zona din jurul ochilor.
Dacă vreți să împărtășiți, eu sunt nerăbdătoare să aflu lucruri noi.
Vă pup!
ella

Răsturnare de situație

      Probabil un titlu cam pretențios pentru ce am de gând să vă povestesc, dar mi-a plăcut cum sună. :D
Vă voi arăta un trandafir japonez, dar nu unul oarecare, ci unul buclucaș.
Îl am de peste 25 de ani și nu a înflorit niciodată. Întotdeauna a fost frumos, bogat, cu o "tunsoare" interesantă, dar fără flori. Mai mult, tuturor cărora le-am dat -la cerere- crenguțe din el, au avut parte de trandafirași înfloritori. Deci, el nu înflorește dar copiii lui, da. Și mai mult, în ultimii 2ani a stagnat. Nu i-a mai dat nicio frunza, nu i-a cazut nicio frunza, nu s-a ingalbenit nicio frunza. A incremenit săracul!

aici era în încremenire

Înainte de stagnare, am tăiat din el o crenguță pe care am  pus-o în apă, și după ce a făcut mustăți am plantat-o în același vas cu el. Dădea semne timide de dezvoltare, dar fix atunci am plecat pentru 3 luni, și l-am dus la vecina mea, care l-a ținut în frig. N-a avut ce face, sărăcuța, că dacă avea căldură pentru ea, avea și pentru trandafir... Așadar, peste 3 luni când m-am întors era neschimbat, nimic în plus, nimic în minus, și așa a rămas până vara asta, aproape 2ani, așa cum ziceam.
Vara asta m-am hotărât să-i schimb camera și ce să vezi? A explodat trandafirul! Și el si copilul lui. Încă aștept florile.

 

 

Domnișoara din poza de mai jos e Mihaela, colega de cameră a lui A. în primii ani de facultate. După un timp a renunțat la compania ei și a trimis-o acasă. Nu știu ce s-a întâmplat între ele. Cred că s-au certat de la fondu' de ten.

Treaba asta cu revigorarea trandafirului a fost ca o veste bună, venită fix atunci când te aștepți mai puțin. E ca atunci când îți pierzi orice speranță în legătură cu un lucru sau cu o situație, și fix când speri mai puțin, se întâmplă minunea. E ca atunci când se întâmplă ceva la care nici nu mai îndrăzneai să visezi.

E ca atunci când, cu mulți ani în urmă, după ce că de-abia ne ajungeam cu banii, se stricau toate ca pe bandă rulantă: uscătorul de păr, fierul de călcat, tv-ul, etc., deja era deprimant... Și, dintr-o dată, începe să meargă din nou becul de la frigider, bec care nu era ars dar care nu se mai aprinsese de cel puțin un an. Am văzut-o atunci ca pe o minune, ca pe un semn care zicea că era lucrurilor care se strică se sfârșește și că urmează vremuri bune. Așa a fost. Becul ăla mi-a aprins, de fapt, gândirea pozitivă și credința că va fi bine. Și a fost. Thank God!

Duminică binecuvântată!

ella

Handmade, coffee and pets

Cred că o să fiți de acord cu mine când spun că majoritatea, marea majoritate-cred eu, a creatoarelor de handmade sunt mari amatoare de cafea (cafengioaice) si iubitoare de animăluțe. Așa e, daca stai sa judeci dupa fotografii, in care de cele mai multe ori zăresti fie o pisicuta, fie un cățel, undeva in fundal sau in prim-plan, sau dacă nu, măcar o lăbuță, o codiță.
Despre faptul că multe dintre noi suntem cafengioaice, m-am lămurit pe deplin de curând, pe "Instagram". Cele mai multe poze cu lucrul in progress cuprind, pe lângă andrele/croșetă, bobina/ghemul și bucățica de lucru, o cană sau o ceașcă fistichie plină-ochi cu cafea. Cafea cu lapte, în cele mai multe cazuri, sau poate ceai cu lapte.
Ce să zic? Mă înscriu perfect: cafeaua îmi place mult iar pe animăluțe le iubesc.
N-am cățel sau pisică, dar îmi fac treaba și cu dânșii:

  Ghiocel și Suzana

 

De ceas cu cuc ați auzit, dar de ceas cu peruș?

Ghiocel

 Poză cu cana de cafea n-am, pentru că nu e fistichie, dar ea există. :)
Vă pup!
ella

Rampapapam!

Legătura dintre Dana Rogoz (Abramburica) si "Ella's Place".
Ma uit eu azi la Tv, lucru pe care l-am facut cam des in ultimele zile, si la o emisiune e invitata Abramburica. Abramburica povestește despre vacanțele făcute cu rulota, despre viața în camping, și brusc m-a cuprins un dor de vacanțele noastre în camping, vacanțe care au fost cele mai amuzante și pline de amintiri. Apoi, povestește Abramburica despre blogul ei, pe care-l consideră un fel de "acasă", și mi-am amintit că de-asta i-am pus blogului meu numele ăsta, "Ella's Place", pentru că am vrut un loc numai și numai al meu, fie el și virtual. Și uite așa m-a pălit dorul de blogul meu, dorul de scris și de împărtășit chestii. Chiar am lucruri frumoase de povestit, de acum și de altădată, chiar am poze frumoase de arătat și chiar existau oameni care "mă citeau" și mă urmăreau, și chiar dacă ar fi să fie D. singurul care citește ce scriu eu p'aici, o s-o fac chiar și așa.
Facebook-ul l-am închis acu' mai bine de-o lună. Ce bine e fără el! Deja mă obosea și mă enerva. Era amuzant atunci, la început, când jucam amândouă cu Ale "Farmville". Ce ne mai distram! Acum a devenit un loc în care oamenii se înțeapă, se văicăresc, își spală rufele în public sau se laudă. Își creează profile care nu prea au a face cu realitatea. Dezavantajul e că odată cu pagina personală, s-a închis și pagina de facebook, "Ella's Place", care îmi folosea.
Anul ăsta, până acum, a fost și cel mai urât dar și cel mai interesant din viața mea. Am trecut prin atâtea, prin câte n-am trecut, poate, în ultimii cinci ani la un loc. De-asta nici n-am mai vrut să scriu pe blog, pentru că simțeam că nu mai este nimic bun de scris. Dar apoi a fost și minunat. Despre partea minunată o să vă povestesc cândva. Curând.
Vă pup!

Poartă-n Cer